PRIVEGHIUL-roman

PAGE 370 400
se iubeau până dimineaţa. Miţa era mai vulgară, îl da pe Carol la toţi dracii,
îl gâdila şi sărea pe el ca o armăsăroaică, bietul Carol nu prea avea cu ce-i
face faţă şi atunci îl lua la bătaie să se ducă să-i aducă băutură şi mâncare.
Toate acestea trecuseră demult, rămăseseră amintiri. Iulia acum îşi regreta
sincer bărbatul şi repeta pe la toată lumea : « Fă, bărbatul pote să fie şi-un
c…t, tot e mai bine cu el decât fără el ! »
« După cum nu ştii care este calea vântului,- zice la Eclesiast- cum se
întocmesc oasele în pântecele mamei, tot aşa nu cunoşti lucrarea lui
Dumnezeu, care face toate…Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să
fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi
arată ochii tăi, dar să ştii că pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la
judecata Sa. Aruncă necazul din inima ta şi depărtează suferinţele din
trupul tău, căci copilăria şi tinereţea sunt deşertăciune ».
Acum mortul îşi petrecea ultima noapte în casa lui, sta culcat cu faţa în
sus, dormea un somn greu, somnul de veci. Poate că sufletul lui da ocol
casei, aşa cum este credinţa oamenilor, poate mai revedea pentru ultima dată
grădina şi curtea, potecile copilăriei, poate plutea pe deasupra satului, pe
deasupra castelului Câmpinenilor, pe deasupra loturilor pe care le săpase şi
le secerase, plin de sudoare, pe deasupra pădurii Bucovului, acolo unde se
iubise prima dată cu nevasta lui, poate mai veghea asupra copiilor lui pe
care i-a crescut şi i-a făcut mari şi i-a făcut oameni, sau asupra nevestei care
încerca să închidă ochii şi nu putea… Poate…
Stanca, cea mai statornică dintre cei ce privegheau, picota la marginea
patului lângă privighetoarea care pâlpâia încet în mâinile mortului. Ea
mergea la fiecare mort al satului, îi făcea privighetoarea din ceară curată de
albine, o sfinţea, o aprindea şi încremenea lângă ea până când venea preotul
să ridice mortul la groapă. Acum nu se mai lipise somnul de ea de când
Ionel al lui Duran murise, ce se petrecea în sufletul ei ,Dumnezeu ştie, că de
când rămăsese surdă, avea nişte monologuri interioare, întreba şi-şi
răspundea la întrebări pe muteşte, singură. Probabil că-şi lua viaţa la refecat
şi torcea din ea fir cu fir de când deschisese ea ochii pe pământ.
O începea cu băiatul Gulinoaii, un copil, când îl văzuse ea prima dată.
De ce dracului o dăduse şi Ioviţă ăsta de suflet aşa de mică, nu putea să-şi
dea seama. Pentru pământ, să-i ia loturile Gulinoaii din Tudoria, că nu se
mai săturau de pământ, fi-i-ar pământurile ale dracului, că uite acum le-a
înghiţit colectivul pe toate şi nu mai ţipă nimeni de ele. Şi Ioviţă tot pentru
pământuri murise ! Dar băiatul Gulinoaii îi plăcea, era frumuşel şi aşezat, un
mânz de băiat, atunci ieşise şi el în lume, o sărutase de câteva ori cu sfială,
parcă i-ar fi fost ruşine de ea, şi, gata !, îl luase în armată ! Se luptaseră ei
să-l scape că e orfan de tată şi că taică-său murise erou în primul război
370