PRIVEGHIUL-roman

PAGE 363 400
e scrisul meu, dar ce-i cu acest bilet ? » « Dumneavoastră aţi fost cu
tovarăşul Baltazar la Buşteni ? » « Da, am fost, dar nu înţeleg nimic din
toată tevatura asta! » « Tovarăşul Baltazar e soţul meu ! » « Nu se poate,
doamnă, rămâne Polina perplexă, nu se poate, suntem prieteni de trei luni,
mi-a spus că nu e căsătorit, excrocul ! » « Tovarăşa Polina, eu nu sunt o
proastă de pe stradă să vin să vă ameţesc, noi avem şi-un copil de trei ani,
chiar credeţi aşa orice bărbat de pe stradă care vine şi vă propune să vă
culcaţi cu el ? » « Doamnă, poate că aveţi dreptate, eu sunt o fată de la ţară
care a crezut în cuvinte, mai ales că tovarăşul Baltazar era profesorul meu şi
cum să nu ai încredere în profesorul tău ? Îmi cer scuze faţă de
dumneavoastră şi vă promit că am tăria de caracter să rup această relaţie
imediat ! » Nu s-a mai dus la cursurile lui câteva luni, apoi a auzit colegii că
s-ar fi mutat la Institutul de teatru. De atunci nu l-a mai văzut ! Dar îl visa în
fiecare noapte. Era prima ei iubire care se frânsese ca un lujer la bătaia
primului vânt. Intrase ca un hoţ în sufletul ei şi nu putea să-l mai scoată. Se
ducea noaptea acasă şi plângea ca o nebună până dimineaţa. Colegele o
întrebau la cursuri ce are şi ea le arunca un răspuns aiurea…Ciudată fire !
Un an după această întâmplare nu putuse să se mai alăture de nimeni, ura
toţi bărbaţii, toţi cei care-i făceau curte erau nişte idioţi care nu vor decât să
se culce cu ea, aşa credea ea.
Povestise totul unei colege şi asta o luase la rost : « Bine, dragă, dar tu
îi priveşti pe toţi prin prisma lui Baltazar ? De ce-ţi baţi tu joc de mândreţea
de băiat care se ţine toată ziua după tine şi tu-i întorci spatele ? » Băiatul era
un coleg mai mic ca ea cu un an, îl chema Marian şi venise de prin părţile
Olteniei, fusese instructor de partid şi se înscrisese la facultatea lor politică,
fabrica de activişti, cum o numeau ei… Se ţinuse după ea câteva luni să-i
scoată câteva vorbe din gură, dar fata fugea de el ca de dracu. Nu că nu i-ar
fi plăcut că de frumos era o bomboană de băiat, avea o faţă ca spuma
laptelui, albă şi întinsă ca de copil, era înalt şi sprâncenat cu nişte ochi
albaştri şi vioi de te sfredelea cu ei ; orice fată s-ar fi îndrăgostit de el dacă
el le-ar fi dat vreun semn…Într-o seară ,când ieşea de la cursuri, îi ţine calea
şi-o întreabă :« Domnişoară, dar chiar nu vreai să schimbăm două vorbe ? »
Polina s-a uitat în ochii lui, a vrut să-i spună s-o lase în pace, dar şi-a adus
aminte de cuvintele colegei şi s-a oprit. « Te-ascult ! »- a zis ea rece.
« Dacă mă iei cu tonul ăsta, nici nu mai deschid discuţia ! »- i-a răspuns el
cu un glas cântat. Un an de zile s-a ţinut după ea până când Polina a aceptat
să-i fie prietenă. I-a spus clar că nu mai are încredere în bărbaţi, toţi spun
numai minciuni şi când e vorba de lucruri serioase se fac că plouă…Ea este
de acord să-i accepte prietenia dar cu condiţia să nu depăşească fazele unei
astfel de relaţii. Au stat prieteni doi ani, seară de seară se duceau la filme, se
363