PRIVEGHIUL-roman

PAGE 36 400
faţa teatrului şi o luă spre casă supărat. Urca pe la Şcoala Superioară de
Război agale, cu nostalgia că terminase şi n-avea să-i mai deschidă uşile
niciodată. Dar nu mare-i fu mirarea când o văzu pe Valli în compania unui
ofiţer, un fost coleg de-al lui mai mare care rămăsese în cadrul şcolii ca
profesor de balistică.
-Valiii !- o srigă el cu un ton afectat.
Femeia privi în urmă să vadă cine o strigă şi rămase surprinsă când îl
văzu pe Nicu.
-Ce-i, dragă , cu tine, parcă plecasei la moşie? Scuză-mă câteva clipeîşi
ceru ea voie însoţitorului- şi se trase mai la o parte să vorbească cu Nicu.
-Te-am căutat acasă şi nu te-am găsit !- o luă Nicu la rost – văd că ai
găsit altă companie mai agreabilă !
-E un brăilean de-al nostru, mi-a adus veşti de-acasă !-
-Se vede ce veşti ţi-a adus, de-aia vă plimbaţi voi de braţ ca doi
îndrăgostiţi !
-Aaaa, ai ajuns să mă urmăreşti şi pe stradă, eşti bolnav de gelozie,
domnule Nicu, te rog scuteşte-mă de prezenţa ta, îi mai zise ea, şi-i întoarse
spatele, plecând la ofiţerul-profesor.
Nicu rămase singur în mijlocul trotuarului, vru să se întoarcă să-i dea
două palme dar se răzgândi şi o luă spre Cotroceni. Merse aşa mult timp
neştiind încotro s-o ia. Pentru ea rămăsese el în Bucureşti în garda regală,
pentru ea venise el în Bucureşti. Ce se întâmplase cu ea ? De ce se răcise ea
aşa de repede de el ? Vru să intre la Palat dar se răzgândi, o luă spre casă.
Ce-ar fi să se ducă la ea şi să-i spună că pleacă pe front ? Şi chiar va pleca
dacă nu va mai fi nimic între ei ! Unde era patriotismul lui, cum de-l
îmbrobodise ea atât de mult ? Toţi colegii lui erau unde-i chema Patria,
numai el sta deoparte de dragul unei fuste ! Îi veniră în minte frumoasele
lor clipe de dragoste, cum plecau duminica la Șosea, cum se plimbau, cum
stătea el cu capul în poala ei şi-şi povesteau vrute şi nevrute, cum se sărutau
şi-şi declarau dragoste pe viaţă…Nu se poate ; se va duce acasă la ea să
lămurească lucrurile ! Trecu pe la gazdă şi se schimbă, vru să mănânce ceva
dar parcă intra totul cu noduri, privi la ceas, se făcuse seară, era şase,
toamna serile vin devreme, seri de toamnă, triste şi mohorâte… Şi iar o luă
spre locuinţa ei, bătea uşor vântul, foşneau plopii, norii se înfuriau şi se
lăsau mai jos, lumea se mişca greu, tramvaiele multicolore treceau în sus şin
jos, gâfâind ca nişte fiinţe obosite. Ajunse repede la poartă, privi spre
ferastră, era luminată, venise deci acasă…Îi stăruia în minte fraza aceea
nenorocită cu « te rog, scuteşte-mă, de prezenţa ta » Totuşi îndrăzni, bătu la
uşă şi intră. Valeria era singură, stătea într-un capot şi citea trântită în pat:
36