PRIVEGHIUL-roman

PAGE 347 400
răutăţi…Apoi de undeva a apărut un preot îmbrăcat tot în negru, tu ai
îngenuncheat, m-ai luat şi pe mine de mână şi ne-am înfăţişat dinaintea lui,
am auzit doar atât : ,,Cunună-se robul lui Dumnezeu, Ilie, cu roaba lui
Dumnezeu, Adina !”, şi-apoi te-am auzit pe tine, Ilie, când ai zis da şi eu
eram fericită, pluteam în al noulea cer, era în mine o bucurie nespusă…Şiapoi
visul s-a destrămat, Ilie, m-am trezit tot aici în patul morţii şi toată
noaptea m-am gândit la acea nuntă ; mama îmi spunea mereu că nunta
înseamnă moarte, eu ştiu, Ilie, că am să mor, să mă îmbraci într-o rochie de
mireasă, vezi c-o am îl lada de zestre a mamei, şi la moartea mea să-mi pui
tineri cu bradul şi să-mi cânte lăutarii iar tu, după aceea, să-ţi refaci viaţa, să
nu stai singur că te topeşti şi tu ! » « Doamneee- se închina Ilie, femeia asta
delirează- i-a şters lacrimile de la ochi pentru că începuse să plângă şi o
mângâia pe obraz, s-a gândit apoi c-ar fi bine s-o lase singură, a chemat sora
şi i-a făcut o morfină pentru a o linişti- ,,dormi, iubito !”,-i-a mai zis el- şi s-
a potolit, l-a urmărit doar cu ochii ei mari ca de vită rănită până a ieşit din
salon… » Aceasta a fost ultima lor scenă trăită în viaţă…
Acum totul i se părea un mormânt : spitalul, morga, valea asta,
pădurea, tot pământul… « Domnu’ Ilie suntem gata !- îl trezise moş Simion
din reveriile lui-dumneata du-te acasă şi pregăteşte totul c-o aducem noi cu
o salvare ! »
Trăia mai mult din reverii şi ducea o viaţă de ascet. Singur îşi făcea
mâncare, îşi spăla rufele, îşi văruia casa şi când avea timp liber citea
scrisorile lor de dragoste.
După repartizări, Neluţu cu Andra se căsătoriseră şi ceruseră posturi la
el în sat. Ilie Georgescu, după pensionare, îi dăduse lui direcţia şcolii ca unui
bun prieten care să ducă mai departe faima acelei instituţii. Când se
întâlneau amândoi nu se mai săturau de vorbă, îi povestea lui Neluţu mai
ales scenele petrecute în război şi în puşcărie, avea un farmec aparte când
evoca acele timpuri, le trăia şi acum după atâţia ani.
« Dumnezeu să-l ierte, Neluţule, tată- zise el când îi întinse mâna
băiatului- trebuie să ne obişnuim şi cu moartea căci ea este izbăvitoarea
tuturor releleor din viaţă ! Căci trecători mai suntem, Doamne, pe pământ ;
am în faţa mea un sat întreg de morţi, căci eu cu ei mai trăiesc ! Stau cu ei
de vorbă cum ar fi vii, mă războiesc cu ei, mă împac, câteodată mai mă şi
bat cu ei ! Nu rămân decât zdrenţe de amintiri care, cu trecerea timpului se
uită şi ele ! Îţi dai seama că dacă nu exista Homer sau Dante sau
Shakespeare să descrie lumea care a fost, omul era pierdut ! Fiecare crede că
lumea începe cu el ! Dar noi călcăm pe oasele moşilor şi strămoşilor noştri,
dealuri întregi de oase, lumi care s-au dus…Rămân doar ruine : priveşte
Egipltul, Grecia antică şi Roma cea nebiruită, ruine şi ruine… »
347