PRIVEGHIUL-roman

PAGE 345 400
5
eluţu, când îl văzu la poartă pe Ilie Georgescu, ieşi la el să-l
N
întâmpine. Ilie Georgescu îmbătrânise, se cocoşase, mergea
într-un baston, ţinea permanent o mână în buzunar şi alta pe
baston. Era parcă un patriarh cu o barbă mare, ieşit din cine
ştie ce mănăstire, toată lumea se dădea la o parte din faţa lui să-i facă loc.
După venirea lui din puşcărie trăise cu Adina aproape cincisprezece ani
fericiţi ; cu cinci ani în urmă Adina se îmbolnăvise de cancer şi murise. Și
acum satul mai ţinea minte înmormântarea ei ; îi luase Ilie Georgescu
fanfară de la Roşiori, îi comandase un tron aurit de la pompe funebre din
Bucureşti, se strânsese toată lumea de prin prejur şi i-a făcut pomană
mare… În tron a îmbrăcat-o în rochie de mireasă, zicea el că tot nu se făcuse
şi ea niciodată mireasă, barem acum pe ultimul drum să se vadă şi ea ca
toate fetele îmbrăcată în alb…Ziua aceea de toamnă când au dus-o la groapă
rămăsese în memoria întregului sat… A fost durerea vieţii lui, de atunci se
duce în fiecare duminică la cimitir şi-i pune câte-o floare la mormânt. Cu
cine se întâlnea povestea despre viaţa lor şi vorbea despre această femeie cu
o pasiune ieşită din comun. Spunea că o visează în fiecare noapte şi el nu
crede că a murit. Și visele lui sunt rupte din viaţa pe care a trăit-o : adesea se
visează cu ea pe front, plutoane întregi trag cu puştile spre ea şi n-o
nimeresc, apoi prin pădurea Bucovului adolescenţi, rătăcind aşa îndrăgostiţi
zile în şir, dar mai ales se visează cu ea la Șomcuţa în primul an de
învăţământ, îmbrăcată cu cămaşa lui în mijlocul patului, într-o hârjoană
continuă.
Altădată a visat-o în pădurea Băneasa în acel spital de campanie pe
patul de moarte când o găsise el şi-i scrisese epistola pe care i-o lăsase
Elenei să i-o dea. Şi-o amintea adesea în spital, în spitalul acela aşezat în
mijlocul pădurii, spitalul- cetate a morţii dar şi cetate a vieţii- şi de fiecare
dată când trecea pe lângă el, întorcea capul în altă parte să nu-l mai vadă.
Ştia că Adina va muri, îi spuseseră medicii, dar amâna clipa asta nenorocită.
Ea, Adina, desfigurată, slăbită, un schelet aproape, acoperită cu un cearceaf
alb, pe o targă, alături de alţi nefericiţi la morga spitalului. Și apoi imaginea
aceea bolgică a morgii cu morţii ei care rămăseseră schimonosiţi, aşa cum îi
găsise moartea ! Era acolo un bătrân căruia toţi îi ziceau moş Simion, el a
văzut că Ilie suportă greu aceste scene şi s-a dus să se intereseze de
formalităţile ieşirii din spital. Soţia lui moş Simion i-a aprins prima
lumânare la capul Adinei şi a îngenunchiat, plângând-o. El ieşise afară în
răcoarea pădurii. De acolo spre vale se întindea o pădure bătrână cu arbori
345