PRIVEGHIUL-roman

PAGE 333 400
focurile stinse de vânturi şi de uitări/în care s-au îngropat clipe nebunie, de
fericire/ când aşteptam să vii ca o nălucă în pragul serii,/să mă-npresori cu
făptura ta răpitoare/ de împărat rătăcit prin imperiu… A venit seara- zicea
ea mai stins ca o şoaptă- şi m-am furişat goală în patul tău cald/ şi m-ai
învelit cu căldura sufletului tău/ şi m-ai înfăşurat în maramele amintirilor,/
strângându-mă la piept ca un nebun, de dorul dorului/ pierdut cine ştie pe
unde, ca un cal rătăcit de herghelie/ peste păduri, peste câmpuri roşii de
amurg sau peste pajişti de vis… Totul a fost- a încheiat ea- ca o beţie
frumoasă din care, când m-am desprins,/ am rămas pustie şi mi-am
blestemat ca un eretic/ zilele naşterii mele atât de nedornice şi de pustii.. »
Neluţu a strâns-o în braţe şi a sărutat-o ; răsărise luna, ce romatici erau ei, şi
stelele licăreau pe cer în zgomotul tramvaielor care treceau nebune pe lângă
ei. Trebuiau să se despartă, ea pleca în satul ei, el în satul lui, îşi promiseseră
că se vor întâlni la repartizări când vor pune la cale căsătoria.
333