PRIVEGHIUL-roman

PAGE 326 400
găsiiii ?…î…hî…hîîî…hîîî…De ce n-ai vrut să mai stai, soţiorul meuuu…
că grea boală ai avutîîî… şi tare bun eraiii, Doamneee… »
Cu câteva săptămâni înainte de moarte chemase nevasta la capul lui şi-i
spusese : « Gigeo, fată, tu să nu mă uiţi ! Auzi ? Să nu mă uiţi că te vede
Dumnezeu cât am ţinut eu la tine… Eu am să plec departe, într-o lungă şi
dureroasă călătorie, mai lungă ca cea din război, tu să nu mă uiţi… »
Nevasta îşi aduse aminte de aceste cuvinte şi intră în casă plângând : « Cum
o să te uit eu pe tineee, Ioneluleeee,- îl chema ea cu un glas stins- cum o să
te uit eu pe tineeee când ne-am avut dragi o viaţă întreagăăă… » Şi începu
să-l mângâie pe faţă şi să-l sărute. « Ce vorbă a fost aia cu uitatuuu ? Cum o
să te uit eu pe tine, iubiţelul meuuu ? »
Deşertăciunea, deşertăciunilor-zice Ecleziastul- deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni ! Ce folos că munceşte omul o viaţă
că vine Târfa de moarte şi îl înfaşcă şi toată truda lui se duce pe apa
sâmbetei ? Şi tot Ecleziastul ca un laitmotiv : Un neam trece şi altul vine,
dar pământul rămâne totdeauna ! Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte
către locul lui ca să răsară iarăşi…
Neluţu priveşte la ochii lui…Zice o femeie care intră pe uşă :
« Doamneee, nu i-aţi închis ochii ? » Ochii stau deschişi, parcă stau să
vorbească, luminile încă-i mai sunt vii, se vede licărul lor stins… « Mortulzice
acea femeie, adică Stanca, fata lui Ioviţă- trebuie să aibă pleoapele
închise, altfel devine moroi, s-aveţi grijă să nu treacă pisica peste el mort…
Aşa au păţit-o ai lui Răţoi cu taică-său, nu l-au păzit şi-a trecut pisica peste
el şi după ce l-au îngropat s-a făcut moroi. Venea noaptea peste ei, îi striga
la poartă, le bătea-n geam…scârţâiau paturile şi uşile noaptea, nu mai
puteau dormi nici unul, se îmbolnăviseră toţi…Au trecut aşa vreo două
săptămâni până când un ginere care auzise cum trebuie să scape de el, a
sculat într-o noapte pe frati-său şi încă doi veri, au luat casmelele, s-au dus
şi au dezgropat mortul, i-au scos inima din piept, i-au ars-o, i-au pus cenuşa
în apă şi le-a dat la toate rudele să bea…şi de-atunci n-a mai apărut… »
« Eu nu cred, moaşă Stancooo ! »-i-a zis Neluţu care ascultase îngrozit
povestea cu Răţoi. « Nu crezi, tu,-zise ea- dar se mai întâmplă şi deastea
! » Şi imediat i-a luat pleoapele şi i le-a închis şi ochii lui nu vor mai
vedea niciodată lumina zilei, nu vor mai vedea nevasta lui, casa lui, copiii
lui, nepoţii lui…vecinii lui… neamurile lui…
Vântul- zice la Eceziast- suflă către miază- zi, vântul se întoarce către
miază- noapte şi, făcând roate- roate, el trece neîncetat prin cercurile
sale…Vântul… Vântul vieţii a bătut din toate părţile şi l-a-mproşcat cu
stropi de apă, şi cu noroi, şi cu stropi de gheaţă…vânt rece de toamnă,
subţite, tăios şi viscolul iernii, care i-a intrat în oase… Eu, Ecleziastul, am
326