PRIVEGHIUL-roman

PAGE 325 400
bătăile inimii lui s-au întrerupt, s-au întrerupt la o dată, 1 noiembrie, la o
oră, adică 18 şi cinspre zece minute ! I-a simţit pulsul cum zvâcneşte o dată,
de două ori, de trei ori şi apoi, gata ! Voia să-i prindă sufletul când îi iese
din piept şi să i-l bage la loc, dar n-a fost cu putinţă. Fără pic de putinţă ! N-
a avut ce să-i facă, l-a mângâiat, i-a luat mâna care-l căuta parcă să-l salveze
în palma lui şi a văzut cum se stinge ca o lumânare. Nu văzuse niciodată
cum moare un om, cum vin sudorile morţii şi cum trag morţii să moară,
agăţându-se de ultima picătură de viaţă, cum se uită-n ochii tăi să-l salvezi
tu şi tu, un neputincios, priveşti uimit la el că nu-i poţi face nimic. Întâi i s-a
răcit corpul, s-a făcut pământ îngheţat, apoi o respiraţie rară, stinsă, după
care un oftat prelung, eliberator, urmat de o tăcere adâncă, un fel de hotar
între viaţă şi moarte… Îl răpise Târfa, îl înghiţise Târfa !
Corpul lui s-a răcit, s-a răcit, s-a răcit, a îngheţat, s-a făcut pământ şi
sufletul a fost luat de îngeri şi ridicat la ceruri într-un cor funebru…
Și totuşi viaţa merge înainte : trenuri, vapoare, avioane, sateliţi, planete,
galaxii au mersul lor, numai viaţa lui s-a oprit la ultima staţie. Cu el a murit
o lume, a murit copilăria lui Neluţu şi a Cătuţei, a murit satul, a murit casa, a
murit grădina, poteca lui pe care mergea la loturile de la porumburi, a murit
întreaga natură… Totul parcă plânge moartea lui, plânge casa pe care a
făcut-o cu mâna lui, cu femeia lui, plânge curtea care de mâine rămâne
pustie, plâng gardurile, plânge livada lui de pruni, puşi de mâna lui, şi
salcâmii plâng, salcâmii lui care înfloreau în mai în decorul acela alb şi în
zumzetul albinelor, şi florile din grădiniţă plâng, florile puse de mâna
reginei lui şi udate de mâna ei, şi culese de mâna ei şi puse în oala de
pământ de la fereastră…Şi plânge mai ales regina lui, nevasta lui, sleită de
puteri la capul lui :
« Soţiorul meuuu, soţiorul meuuu, te-ai dus, soţiorul meuuu, repede a trecut
viaţa, Ionelule, Ioneluleee, patruzeci de ani au trecut, iubiţelul meuuu, că
amărâţi am mai trăit, Doamneee, când ai venit tu la mineeee şi mi-ai spus că
trăieşti rău, că n-ai mamă, ca şi mineee, Ionelul meuuu, şi m-ai mângâiat pe
obraz şi m-ai rugat să vin la tineeee, Ioneleee…îhî..îhîîî, hîî, hîîî, flăcăul
meu scump şi dragîîî, frumosul meu, frumosîîîî, hîîî, hîîî, hîîî, mânca-le-aş
eu de sprânceneee, cum s-or face buruieneee, Doamneee, şi corpul tău cel
frumosîîî, Doamneee, va rodi pământ mănosîîî… Ia-mă, Doamne, şi pe
mineee, soţioare, soţioareee, că eu fără tine degeaba mai trăiesc pe
pământîîî, Doamneee, că nu mai am nici-un rostîîî, Doamneee, că ne
vorbeam amândoi, soţioare, ce să mai facem, Doamneee, şi cum s-o mai
dăm, Doamneee, să ieşim şi noi bine, Doamneee… Ce să mai fac eu,
soţioare, de mâine încolo când voi intra în casă şi nu te voi mai
325