PRIVEGHIUL-roman

PAGE 324 400
P R I V E G H I U L
1
impurile trecuseră şi deveniseră amintiri, toate acestea
T
însemnaseră copilăria, adolescenţa şi tinereţea lui
Neluţu…Acum Neluţu, dus pe gânduri, stătea la capul
mortului şi privea printr-o ferestruică afară cum se zvârcolesc
frunzele toamnei în bătaia vântului ; imagini dezolante cu cârduri de ciori pe
sus, făcând câte un ocol satului, printre norii plumburii, aproape alburii, i se
lipeau de ochi, îi intrau în ochi şi-n inimă, cuprins de o mare tristeţe…
Moartea la români e un fenomen tragic, cu chipul unei femei bătrâne cu
coasa la spinare. Când intră în anul morţii, omul are diferite semne, îi cântă
cucuveaua sau cucul, sau vreo găină cocoşeşte. Când se apropie moartea de
el visează urât, mănâncă des, mişcă din nările nasului, se mută din pat în pat
şi oftează întruna. Imediat ce moare omul trebuie să se deschidă ferestrele,
să se întoarcă oglinda din perete ca mortul să nu se facă moroi şi să-i iasă
sufletul spre zări.
Auzise şi Neluţu de asemenea obiceiuri, acum se întâmpla să le vadă pe
viu. Nu-şi lua ochii de pe mort, privea înmărmurit la omul întins pe pat şi
nu-i venea să creadă că tatăl lui murise. Îl cunoscuse când venise din război,
îşi aducea aminte de toată copilăria lui, de relaţiile lui cu taică-său, de
anumite momente cruciale din viaţa lui când părintele-i venise în ajutor…
Acum doarme. De data aceasta doarme un somn lung, fără timp ; încă i-a
mai rămas un pic de zâmbet într-o parte a gurii…
,,Tată, îi venea să strige, ce voinic erai, te luptai cu viaţa ca un erou din
poveşti, te jucai cu sacul de grâu, îl aruncai ca pe un fulg în căruţă, plugul în
mâna ta parcă era o jucărie, sfidai Târfa de moarte, îţi băteai joc de ea, te
jucai şi cu Timpul, ca un Zeu nemuritor, te jucai şi cu noi când ziceai :,, hai,
tătică, prin grădină!” şi rar de tot când oboseai, stăteai jos pe iarbă, priveai
cerul senin într-o tăcere solemnă, sau cerul îmbuburat de nori, cerul, în
depărtare, undeva, pe linia orizontului şi căutai să culegi înţelepciunea de la
Dumnezeu, slobozind cu vocea ta blajină : ,,Lasă, tătică !” Adică, nu te
supăra că totul trece, lasă de la tine că toate sunt trecătoare pe pământ ! Câtă
dulceaţă avea în glasul lui şi cât duh de omenie…
Se uita la ceasul din perete, ceasul îşi vedea de drumul lui marcând
timpul…Timpul care pentru el încetase să mai fie ! Viaţa mergea înainte,
trenurile, vapoarele, avioanele, galaxiile îşi continuau mersul lor… Numai
324