PRIVEGHIUL-roman

PAGE 32 400
Uite-l pe sus…” Mă uitai în sus şi -mi făcui semnul crucii : ,,Doamne,
Doamne, iartă-ne, Doamne, că suntem şi-n sfânta biserică !” ,,Ce-ai ,mă,-
strgai eu la el, ai înnebunit ?” ,,Visam, Ionele, visam că eram la Ţiganca, şi
vin două camioane cu catuşele pe ele şi-au început să tragă : paca, paca şi
domnu’ Isus Hristos pe deasupra…vedeam oameni cu ochii beliţi, se
zvârcoleau în ghearele morţii, călcam pe ei şi fugeam…Mai bine rămâneam
acolo prizonier, nu ne omorau ei, tu nu vezi că iarna asta te ucide ?”
Nişte păsări de noapte foşniră pe la streşinile bisericii…Privii în jur,
câteava grămezi de paie şi băligi de cai ; au băgat caii-n biserică, păgânii !
,,Cine ?”- întrebă Durică -probabil că eu vorbisem tare şi m-auzise. ,,Ruşii,
nemţii, dracu să-i ia !” Priveam la sfinţi şi din când în când mai aruncam
ghemotoace de paie-n foc, flăcările făceau lumini şi umbre pe pereţi şi parcă
însufleţeau sfinţii ăia care ne priveau ca pe nişte intruşi…,,Băăă, Durică, iar
ai adormit, bă ? Ţi-am spus să n-adormi că ne găseşte moartea aici ?” ,,Îîîîîbâiguia
Durică din mantaua lui-nu, nu…” ,,Unde rămăsesem ?” ,,La
boabele de porumb.” ,,Le-am ronţăit şi-am plecat.” ,,Unde?” ,,La Rumânia !
Rumânia dalecoo !”- zice rusoaica.
În zare undeva se-auzi un cocoş cântând. Se luminează de ziuă, trebuie
să ne pregătim de plecare. Durică se înfundă mai mult în paie să nu mai
vadă şi să nu mai audă nimic. ,,Durică ăsta doarme dus…” Şi iar îi veni în
minte rânjetul lui şi figura lui speriată cu Hristosul acela al lui…şi ha,ha,ha,
bă, Ionele, bă, tu eşti neam de oltean ,bă…mă-ta aia cică era frumoasă al
dracului.. şi olteanu, de, de, de, se iubea cu ea…Oare cum o fi arătat maicăsa
? Poză de la ea n-avea ! Şi se văzu mic, îl ţinea Durănoaia în braţe, plecau
cu căruţa în Tudoria la loturi, la seceriş. Se sculase bătrâna cu noaptea-n cap
şi făcuse mămăligă, fiersese laptele de la oi şi-l pusese-ntr-o tigvă, bătrânul
înjugase boii, venise şi-l luase într-o pătură şi-l aruncase în căruţă,
Doamneee , ce frumoasă i se păruse lui acea dimineaţă…cu puzderia aia de
stele pe cer…cum se stingeau încet câte una, câte una, ca nişte lumânări în
care sufla Dumnezeu…şi cum apărea din pământ roata soarelui şi se roşea
orizontul…şi căruţa paca-paca pe marginea pădurii…şi-apoi cântecul
păsărilor, trilurile lor în razele dimineţii…Când visezi, ai vrea ca visul să
dureze o viaţă, dar nu durează decât câteva clipe, gândea el pentru că doar
aţipise şi se şi trezise. Auzise un foşnet sau i se păruse lui aşa ; din visul lui
se desprinsese o pasăre mare, un fel de vultur care se aşezase pe turla
bisericii, îi auzise fâlfâitul aripilor şi-l speriase. ,,Heiii,camarad !- sare el la
Durică- trezeşte-te că trebuie să plecăm !” Viscolul, muşca din acoperiş, seauzea
cum cădeau vârteje de zăpadă, zgâlţâind toată tăblăraia bisericii…Se
sculă în picioare şi-l zgâlţâi cât putu : ,, Măi omule, s-a luminat, scoală-te, tu
n-auzi ?” Durică n-auzea ! Când puse mâna pe el sâ-l ridice, Durică se lăsă
32