PRIVEGHIUL-roman

PAGE 306 400
aproape două zeci de ani, nimic nu se schimbase, atunci plecase toamna,
acum era primăvară, înflorise natura şi înverziseră pădurile, trecea peste
dealuri şi câmpii, peste munţi şi văi şi căuta să-i prindă din închipuirea ei
figura bărbatului iubit pe care nu-l mai văzuse de câţiva ani. Trebuia să
spere, speranţa moare ultima, gândea ea, în timp ce trenul şerpuia ,
strecurându-se printre munţi spre meleagurile transilvane. Ajunse la bărbat
pe seară şi-l aşteptă să vină de la muncă. Vorbise cu comandantul închisorii
şi acesta foarte amabil îi spusese că a primit un telefon de la Bucureşti, ştie
despre ce este vorba, îi va da haine noi şi-l va transfera pe deţinutul Ilie
Georgescu la Piteşti în termen de o săptămână. Părea că visează de bucurie,
Dumnezeu mai ştie care e realitatea şi care e visul ? La Piteşti putea să-l
viziteze săptămânal şi să-i aducă pachete, avea s-o roage pe Polina să-l dea
la munci mai uşoare până la eliberarea lui din penitenciar. Viaţa, gândea
Adina, nu se opreşte niciodată la un aspect al ei, adică eşti fericit, să rămâi
aşa împietrit în fericirea ta până la moarte ; viaţa este o devenire la timpul
prezent şi speranţă la timpul viitor, mai ales speranţă, pentru că omul
năzuieşte întotdeauna spre mai bine ! « O să treacă toate, Adino, o să treacă
toate şi pe urmă să vezi tu ce bine va fi ! »- o încuraja Ilie Georgescu adesea
cănd dădeau de greutăţi şi ea, în singurătatea ei, îşi aducea mereu aminte de
această frază a lui, cu speranţa în viitor. Adesea pe Adina o exaspera
optimismul lui exagerat, cum o să treacă toate, cum or să treacă anii aceia ai
tăi din puşcărie ? « Tu nu-ţi închipui că trecând anii, trece şi viaţa
noastră ? »- îi întorcea ea adesea vorbele lui optimiste şi cădea pe gânduri,
cu nopţi nedormite, cu obrajii umezi de lacrimile vărsate noapte de noapte…
În legănatul camionului, Ilie Georgescu îşi rememora programul
închisorilor prin care trecuse. Iernile trecuseră mai greu pentru că hibernau
toţi în celulele lor, îi scoteau doar de două ori pe zi la plimbările lor
obligatorii şi el privea lacom la petecul ăla de cer albastru care sta parcă să
cadă pe ei, acel cer, simbol al libertăţii, al zborului… Primăverile erau mai
fericite, mai ales când îi duceau la munci agricole în maşinile lor oarbe, el
privea iarba, privea cerul şi soarele şi ogoarele cum musteau a rodire ,
asculta păsările cerului cântând şi jubila şi el odată cu întreaga
natură…Putea să scrie romane întregi despre destinele oamenilor întâlniţi în
aceste puşcării. Cine trece cum trecuse el prin aceste închisori, avea subiecte
pentru o mie de ani : iubiri trădate, omoruri, delapidări, trădători de ţară,
politici, hoţi, violatori, pruncucideri, falsuri în acte, spioni reali sau iventaţi,
şi câte şi mai câte…Dar mai ales intelectuali cărora li se frânsese destinul,
tineri sau vârstnici, politicieni de vază, foşti miniştri, preoţi, filozofi care le
ţineau lecţii despre Platon şi Aristotel, profesori universitari, jurişti,
moşieri…Când îi venea şi lui rândul să se confeseze semenilor lui, tăcea sau
306