PRIVEGHIUL-roman

PAGE 30 400
singură pământurile, cum le furase Ioviţă porumbul din pomostul cel vechi
din Bucov şi cum o somase să-i dea mantaua şi patul de fier ale lui socrusău,
care între timp se mutase la ei. Se certase mai ales cu Marina, care n-o
putea suferi din cauză că-i ceruse grapa de fier şi ei rămăseseră în toiul
aratului fără grapă şi fără plug. A doua zi, n-apucră să se scoale bine din pat
că se pomeni cu Bana la poartă, plângând:
-Mă, Ionele, poate-oi fi ştiind tu ceva şi de Durică al meu, că n-a mai
dat semn de viaţă de aproape un an ! Femeia plângea şi se ruga de el ca o
miloagă şi din când în când făcea semnul crucii. Ionel o cunoştea, fusese
vecină cu ea în Bucov, era văduvă, bărbatul îI murise în primul război şi ea
rămăsese cu Durică. Pe băiat îl ştia de la şcoală din clasele primare; fusese
un copil pipernicit, nu-l ducea mintea prea mult şi femeia se temea să nu se
fi rătăcit prin Rusia, că el, sărmanul, nici punctele cardinale nu le ştia…
Ionel avea tot filmul morţii lui Durică sub ochi. Nici nu îndrăznea să i-l
povestească femeii. Îi era milă de ea, cum să-i spună el cum murise Durică
al ei? Trebuia să-i mai lase o speranţă…Dar, până când?-se întrebă el ca
prostul. Trebuia să ştie şi femeia adevărul să-i facă şi ea cele
lumeşti…Fusese şi la Gheorghe al lui Firică şi ăsta-i povestise numai
bazaconii, cum plecase el cu mantaua-n cap de acolo de pe câmpul de luptă,
dăduse calul şi puşca pe un cârnat şi pe-o bucată de pâine şi o luase razna,
nu mai apucase să ajungă la Cotul Donul, ,,plec dracului acasă!”,-îi spusese
el unui camarad- şi la apel comandantul îl dăduse dispărut, dar el sosise
acasă cu vreo două luni înaintea lui Ionel, habar n-avea prin ce trecuse
unitatea lui…
După ce plecase Ionel al lui Duran din casa rusoaicei, la câteva zile,
venise o iarnă năprasnică, viscolul se învârtejise şi pusese nămeţii cât casa,
înotau prin zăpadă, mergeau mai mult pe câmp să nu fie prinşi de ruşi şi
calvarul devenise de nedescris. În aceste împrejurări se întânlise el cu
Durică la marginea unui sat, îl găsise înnămeţit într-o sanie cu doi soldaţi de
la infanterie. Bucuria lui Durică a fost fără margini când s-au văzut, i-a lăsat
pe ăia cu sania lor cu tot şi s-a luat după Ionel. « Eu merg cu tine, frati-mio,
Ionele, parcă Dumnezeu mi te-a scos în cale, viu tocmai de la Odesa, ce-a
fost acolo, mamă Doamne, prăpădul prăpădului,-plângea şi povestea-iarnă a
dracului, mă, de aia a pierdut Napoleon războiu’ ! » De unde dracu ştie ăsta
de Napoleon, pe cine o fi auzit el, se întreba Ionel cu nasul în gulerul
mantăii, « tu eşti, Durică ? », « păi dar cin’ să fie ? »,răspundea Durică, cu
nasul băgat într-un fular soios, era îmbrăcat cu o manta cachi, nemţească,
care-i atârna până-n pământ, « am luat-o de la un neamţ, l-am găsit mort pe
marginea şanţului »- îmi explica el, văzând că mă tot chiorăsc la mantaua
lui. Rupsese mânecile de la flanel şi le făcuse ciorapi, un fel de jampieri
30