PRIVEGHIUL-roman

PAGE 295 400
prost ; stinge-i lampa şi dacă nu zice nimic, a ta e ! » Chestia cu lampa era
nouă pentru Neluţu, nu-i venise în minte această idee năstruşnică : dacă te
duci seara la o femeie şi-i stingi lampa şi ea nu zice nimic, o poţi iubi în
linişte. Crivăţ ştie ce spune, e şi ea om şi i se cere, iubirea e dată de la
Dumnezeu şi e păcat să trecem pe lângă ea să nu observăm că ne intră în
inimă. Mai avusese el una, tot mocancă, pe la şcoala pedagogică, dar era
prea mic pentru ea şi nici n-o sărutase, îi scrisese până plecase în armată ,dar
fata nu-i mai răspundea la scrisori, probabil că avea alte rosturi că într-o zi,
când venise de la instrucţie, găsise un plic de la ea în care îl anunţa că se
mărită şi peste două săptămâni are nuntă. De atunci lui Neluţu îi cam pierise
pofta de femei, o iubise ca un prost şi ea habar nu avusese ! Acum era
altceva, omul era făcut armata, toate fetele fug după băieţii cu armata făcută
crezând că sunt buni de însurat. Ştiu ele ce ştiu, vor să ia băieţi copţi la
minte, nu puştani fluturateci care le lasă după câteva săptămâni de iubire.
Şi Neluţu de la şedinţă plecase cu gândul să dea pe la ea, băuse
suficient ca să capete un pic de curaj, era o seară caldă de primăvară cu lună
plină şi cântau brotăceii pe valea Bucovului şi venea miros de sălcii pletoase
şi de flori crude şi scăpărau stelele pe un cer albastru, senin, bătea o boare
de vânt, mai mult îi mângâia faţa, i-o răcorea, plutea în aer o vrajă care te
îmbăta… Fata luase gazdă în Ciuculeşti, la marginea satului la o babă, şi el
aflase că baba e plecată pe la Bucureşti pe la copii, tot Crivăţ îi spusese, era
cotoi al dracului, mirosea repede… Pe fată o chema Florica, după
întâmplarea cu secretarul doi, Lascăr, toată lumea îi zicea Rica, numele scurt
de la Florica. Neluţu scurtase drumul, o luase pe o potecuţă pe lângă cimitir,
pe câmp, să ajungă mai repede. Cimitirul îi strecurase în suflet teama că
morţii sub formă de strigoi poate se iau după el, prea era linişte şi prea
pustiu ; doar o javră de câine mai lătra în depărtare…
Ajuns la poartă la Florica, nu îndrăzni să strige ; se aşeză pe nişte
stanoage şi privi pe fereastră în casă, fata se dezbrăca la lumina lămpii,
rămăsese într-o cămaşă de noapte, îşi despletise cozile ei care atârnau până
peste mijloc şi se pieptăna. Neluţu deschise poarta şi intră tip-til în curte la
fereastră, bătu în geam de câteva ori uşor să nu trezească câinele care
dormea sub un şopron şi aşteptă. Fata îşi ascuţi auzul, se trase mai la
fereastră şi întrebă cine este. « Eu ! »- zisese Neluţu. Fata i-a recunoscut
glasul, parcă-l aştepta, a sărit ca arsă din pat şi a ieşit la uşă. « Hai,
intră ! »- i-a zis ea, şi l-a luat de mână şi l-a băgat în casă. « Nu ştiu de ce
dar parcă te aşteptam ! - continuă ea, dar ce ai, că eşti cam palid ? » « Am
cam băut şi eu nu sunt obişnuit cu băutura ! » Căldura din casă îi făcuse rău
şi-i veni să vomite. « Să-ţi aduc un lighean- fugi fata- eu am să te ţin de cap
şi tu căzneşte-te să vomiţi ! » Cu Neluţu începu să se învârtă casa, tablourile
295