PRIVEGHIUL-roman

PAGE 288 400
acest drept ; majoritatea deţinuţilor nu vedeau lumina zilei decât câteva
minute pe zi, probabil după felul vinovăţiilor.
La ocna de sare Ilie fu numit şef de echipă, i se dădură în primire zece
deţinuţi, trei tineri, borfaşi de rând, patru oameni în vârstă, deţinuţi politici
dintre care unul foarte bătrân şi bolnav ; unul din cei patru povestea despre
cel bătrân că fusese legionar notoriu, făcuse parte din garda lui Horia Sima
şi avea la activ vreo câteva crime, stătea aici de pe timpul lui Antonescu, era
condamnat pe viaţă şi-şi aştepta cu stoicism moartea. Mai avea doi criminali
de drept comun, unul din ei îşi omorâse nevasta şi altul, cuţitaş de meserie,
înfipsese plăsările şişului într-un negustor şi-i luase toţi banii, lăsându-l
într-o baltă de sânge. Al zecelea, pe nume Elefterie Popescu, care se cam
zăpăcise, repeta mereu că el este nevinovat, nu ştie de ce l-au închis, că el n-
a fost nici legionar, nici ţărănist, nici n-a furat nimic, că s-au pomeni cu doi
miliţieni că l-au ridicat de acasă şi l-au adus aici.
După ce a intat în ocnele de sare, Ilie Georgescu şi-a dat seama că aici
viaţa se desfăşoară după alte legi ; mai întâi aerul umed şi veşnic sărat te
îneacă. Până te obişnuieşti cu el, trebuie să treacă săptămâni, dacă nu luni de
zile…Apoi umezeala…Pereţii picură mereu ca nişte stânci care lăcrimează
veşnic,după care răcoarea şi curentul din galerii te usucă lent şi te macină…
Minerii asigurau totul din punct de vedere tehnic iar ei mergeau acolo
în galerii şi săpau ca acum o mie de ani cu scule ascuţite din fier şi din oţel ;
normele erau grele dar ei le executau cu speranţa că li se va mai reduce din
stagiu. În prima zi fu impresionat de talentul unor puşcăriaşi care trecuseră
pe aici şi executaseră nişte opere de artă demne de marii sculptori : statui
sau busturi de femei goale, personaje mitologice, chipuri de oameni şi de
copii ; într-o parte o mică bisericuţă cu altar, cu icoane, cu sfinţi ciopliţi în
sare… Aici veneau ei şi se rugau în fiecare dimineaţă înainte de a se apuca
de lucru, aveau în faţă un Crist răstignit pe cruce, se aşezau în genunchi în
faţa lui şi-şi spunea fiecare rugăciunea.
Circula din ocnaş în ocnaş o poveste tristă care te impresiona până la
lacrimi, în galeria mare, la intrare era un bust de femeie cărora toţi îi ziceau
Minodora. Bustul era făcut dintr-o sare albă ca marmura, semăna cu
busturile lui Renoire, o tânără cu un corp splendid, trecându-şi peste
pântece, jos, un pled de catifea, care-i cădea până peste soclu, sub care
semna un oarecare Rizescu, pictor decorator. Povestea era cam aceasta :
Pictorul Rizescu, atras de arta pariziană, îşi făcuse ucenicia la flacăra
parnasienilor, deschisese două expoziţii în Bucureşti, intrase ca scenarist şi
decorator la Teatrul Mic şi se îndrăgostise de o artistă pe care o chema
Minodora, fata unui mare bogătaş din Molodova. Tinerii se întâlniseră la
Paris şi se îndrăgostiseră. Trăiesc luna de miere pe Lunca Bahluiului la
288