PRIVEGHIUL-roman

PAGE 266 400
peste tot şi nu te-am mai găsit, ne întâlnim în aceste împrejurări dramatice,
nu vezi în ce hal sunt ?” Am privit-o fix în ochi şi ea şi-a lăsat privirile în
jos. Din şcolăriţa de atunci răsărise o femeie frumoasă cu un corp împlinit,
cu mersul ei graţios…După câteva clipe de tăceri, timp în care, luă ligheanul
şi preşurile ude, îmi şopti stins, dureros: ,,Să nu mă condamni, Florine, team
aşteptat destul!”
Până aici visul meu se confunda cu realitatea, filmul acestor scene
petrecute aevea revenea mereu în mintea mea şi-mi făcea plăcere să mi-l
reamintesc. De aici visul o luase razna, am stat să închid ochii un pic, ştii că
nu dormisem toată noaptea şi-am visat-o pe Maria călugăriţă, Maria
devenise călugăriţă şi eu am găsit-o într-o mânăstise de prin Oltenia. Eu
fugisem din război să mă adăpostesc la acea mânăstire şi acolo dădusem de
ea. Poate că aşa îmi plăcea mie s-o găsesc ; mai bine călugăriţă decât
măritată. Mi s-a părut că acele cuvinte ale ei însemnau aşa : ,,te-am aşteptat
destul, Florine, trebuia să mă călugăresc ?!” şi m-a luat de mână şi m-a
introdus într-un paradis ceresc unde nişte îngeri ne cântau frumoase versuri
din Cântarea cântărilor, un cor de fecioare îmbrăcate în alb cântau pe o
colină la umbra cedrilor un cântec : iubiţi-vă, dragii mei, aici în grădina lui
Dumnezeu unde pământul nu e spurcat, unde lacrima e curată şi sufletele
pure, dezbrăcate de haina făţărniciei, unde nu cunoaşteţi umilinţa…
Până aici era visul, realitatea fusese alta ; după acele cuvinte, Maria a
tăcut şi şi-a văzut de ale casei, mi-a adus iar apă să mă spăl, am mâncat şi
am încercat să mă odihnesc un pic. Maria venise la capul meu, pusese mâna
pe fruntea mea şi mă mângâia, implorându-mă: ,,Trebuie să pleci, Florine,
trebuie să pleci, eu sunt măritată de câţiva ani, poate vine soţul cu autobuzul
de şase şi el nu trebuie să ştie nimic de fostele noastre relaţii!” ,, Eşti
nebună !- am sărit eu- te caut de-o viaţă şi acum să plec ?” ,,Nu se poate,
Florine, nu se poate !”- mă implora ea. ,,Mario !- am tras-o eu spre mine şi
m-am uitat în ochii ei- avea ochii ca iezerele de munte cu apă albastră şi
tăcută şi limpede şi adâncă- şi ea s-a lăsat moale în braţele mele şi-am
sărutat-o sălbatic pe buze, pe ochi, pe gât, pe pieptul ei gol de culoarea
fildeşului- Mariooo! Eu nu mai pot trăi fără tine- i-am spus- nu mai pot…”
,,Doamneee!- sare Maria din braţele mele- ce-am făcut eu, Doamneee, iartămă,
Doamnneee !”- şi fuge afară pe uşă, închinându-se şi plângând.
Mama ei vine cu o pereche de pantaloni de-ai lui bărbatu-său şi mă
roagă să mă îmbrac şi să plec. Aşa am făcut, pe seară te- am căutat pe tine ,
Licaciule,cu maşina şi uite acum am plecat, nici la revedere nu mi-am luat
de la ea! Nici nu mai ştiu ce să cred, e vis sau realitate ? Parcă văd că din
această întâmplare mi se va trage fericirea şi nefericirea mea şi-mi va
pecetlui viitorul pentru toată viaţa…” « Tovarăşe secretar, zise Licaciu,
266