PRIVEGHIUL-roman

PAGE 265 400
rugându-se parcă acelui Dumnezeu din acea primăvară care se îndurase să
oprească măcelul…Şi toate astea în câteva clipe, aproape se întâmplau
lucruri simultan, ciripit de păsări cu fluierul unei locomotive, tril de
ciocârlie în parcul de vizavi cu o verdeaţă neagră ca păcura, ieşită dintr-o
geologie grasă, poate pământ stropit proaspăt cu sânge sau îngrăşat cu
ciolane de om zburătăcite aiurea de suflul bombelor, se căscau gropi imense,
aveai impresia că te înghit cu gurile lor largi, gropi rotunde ca nişte cratere
de vulcan ca într-o ploaie de meteoriţi, căzuţi cine ştie din ce galaxie sau
gropi lunguieţe, făcute parcă de un bolid care scăpase cu un imens rât pe
orizontală…
Şi cu toate astea lumea era veselă, râdea, povestea, se distra, tinerii se
iubiau, se sărutau prin parc, tramvaiele circulau, rulau şi câteva filme,
undeva o fabrică scoase un fluierat prelung care semăna cu acele alarme
aeriene care deveniseră adevărate coşmaruri. Strada noastră era pustie, din
casa noastră rămăsese zidul dinspre miază-zi, era un spectacol grotesc pe
care n-am mai vrut să-l mai privesc şi am luat-o spre casa Mariei, aveam
emoţii, n-o mai văzusem de câţiva ani, ultima oară mă condusese la tren şi
am stat aproape o noapte cu ea în Gara de Nord ca doi copii stânşi unul în
braţele altuia, aş fi dorit ca acea noapte să nu se mai termine, să dureze toată
viaţa. Dar n-a fost aşa, spre dimineaţă a venit trenul de Braşov şi a trebuit să
plec. Maria, dezamăgită mi-a zis: ,,Florică, dacă vei pleca în război, să ştii
că te voi aştepta!” Mi-a repetat asta de zeci de ori, am să te aştept toată
viaţa, prea te iubesc mult ! Ultima imagine a ei o am de pe fereastra trenului,
flutura mâna şi uniforma ei de elevă făcea ape-ape peste picioarele ei zvelte,
abia împlinite, căuta să-mi zâmbească, dar eu am crezut că juca teatru, o
podidise un plâns dureros…
Priveam pe strada pustie şi mă aşteptam să iasă Maria la pompa de apă,
aşa cum făcea altădată, să-şi facă drum cu găleata goală. Dar poarta ei
rămânea închisă; m-am apropiat şi am strigat-o, dar nu mi-a răspuns
nimeni. De undeva de la un balcon o femeie cu o voce joasă mi-a strigat
sarcastic : ,,Nu mai bătea-n poartă degeaba, bre, că au plecat la ţară în
toamnă !”- ,,Unde la ţară ?”- întreb eu dezamăgit- femeia nu mai mi-a
răspuns, a intrat în cameră şi eu am rămas ca o stană de piatră. Aşadar o
pierdusem pe Maria…
Când femeia aceea bătrână a strigat-o pe Maria şi ea i-a răspuns, eu am
rămas încremenit, era glasul Mariei. ,,Daaa, mamăăă, vin imediat!”- zisese
ea- şi intrase pe uşă cu ligheanul cu apă să mă spăl. Când m-a văzut, a dat
drumul la lighean şi a rămas fără glas cu ochii holbaţi la mine. ,,Doamneee!-
tu eşti Florine ? Sau visez eu…”- se închină femeia, uimită, neştiind ce să
mai facă. ,,Eu sunt ,Mario, destinul iată ce face ! Te-am căutat ca un nebun
265