PRIVEGHIUL-roman

21.12.2016 Views

PAGE 264 400 camarazi merg acasă şi-i întâmpină părinţii cu dragoste, cum se agaţă mamele lor de gât, sau iubitele, sau nevestele şi-i sărută şi le scot hainele civile păstrate cu grijă acolo în ladă şi-i pune la masă şi se cinstesc şi se omenesc. Pe mine cine să mă primească ? Părăsii marele bulevard şi o luai spre Bellu, doream să mai stau de vorbă cu vecinii, tramvaiul mă legăna uşor şi la un moment dat am aţipit, nu dormisem de trei zile, sau mai bine zis dormisem iepureşte pe o valiză de lemn a ordonanţei mele şi acea valiză parcă-mi intrase în oase, acum căldura şi leagănul vagonului mă îmbiau la somn, un somn dulce ca după un narcotic tare în care clipele mi se dilatau, se făceau ani… Şi e uimitor cât de mult poate visa omul în câteva clipe ! Bunăoară plecam de la o realitate, o întâlnire cu Maria, era ea în carne şi oase, o vedeam, îi simţeam mâna în mâna mea, o sărutam, îi auzeam glasul, vocea ei suavă, mă striga, mă mângâia, era o realitate şi dintrodată, aşa din senin, săream pe front, în mijlocul soldaţilor, despuiat, ca un fachir indian cu un şarpe-n mână- eu, care niciodată nu pusesem mâna pe aşa ceva- acum îl luam pe după gât, mi se încolăcea uşor, îi simţeam pielea rece de reptilă cum alunecă pe gâtul meu şi cum îşi cască gura, şuierând cu limbile lui enorme ca nişte sfârcuri de bice pe lângă urechile mele, apoi săream toţi în tranşee, ,,foooc !”- striga un gradat şi toţi soldaţii întindeau puştile şi trăgeau, auzeam bufniturile înfundate, mi se agăţau de creier şi mi se amplificau acolo ca nişte ecouri într-o vale adâncă, pierzându-se uşor, stingându-se… Priveam înainte să văd dacă a căzut cineva şi culmea !- o vedeam pe Maria, parcă filmată cu încetinitorul, fugind desculţă prin nămeţii de iarbă, îmbrăcată într-o rochie albă, fugea ca o nebună spre linia orizontului cu mâinile întinse spre înainte, implora ceva, sau urma un ritual că nu voia să asculte de nimeni, ,,Mariaaaa !- o chemam eu, te implor, stai că nu mai tragem !- opriţi, oameni buni, tragerea !- strigam eu înnebunit de groază- opriţi că e Maria !”- apoi îmi apărea în faţă figura idioată a unui ţigan care în toiul luptelor se scula şi bătea darabanaua lui şi cânta cât îl ţinea gura : hai, ţiganii la răzbel/ trageţi toţi din rivolver/că s-a dat jos din Cremlin/ Tatăl nostru, nea Stalin !/ Şi nea scos din Caucaz/ Şi ne-a scăpat de necaz !- şi sărea într-un picior şi chiuia şi nu l-a atins nici-o schijă, a trăit, a venit acasă cu noi şi s-a dus la Bolintin ; îmi apărea în faţă figura lui idioată şi-mi striga : ,,tov.’lent, să fiu al dracului dacă vă mint, femeia e curvă, Maria aia e curvă, s-a avut bine cu tot plutonul, să n-am parte de ce văd înaintea ochilor dacă vă mint !”- am vrut să scot pistolul şi să-l împuşc, chiar m-am pipăit la cartuşieră sau am avut impresia că mă pipăi, că m-am trezit buimac… Am privit într-o parte şi în alta, urcam cu tramvaiul pe la Filaret, vedeam case dărâmate sau traverse şi linii de tramvai întoarse spre cer într-o geometrie haotică, cerând iertare, 264

PAGE 265 400 rugându-se parcă acelui Dumnezeu din acea primăvară care se îndurase să oprească măcelul…Şi toate astea în câteva clipe, aproape se întâmplau lucruri simultan, ciripit de păsări cu fluierul unei locomotive, tril de ciocârlie în parcul de vizavi cu o verdeaţă neagră ca păcura, ieşită dintr-o geologie grasă, poate pământ stropit proaspăt cu sânge sau îngrăşat cu ciolane de om zburătăcite aiurea de suflul bombelor, se căscau gropi imense, aveai impresia că te înghit cu gurile lor largi, gropi rotunde ca nişte cratere de vulcan ca într-o ploaie de meteoriţi, căzuţi cine ştie din ce galaxie sau gropi lunguieţe, făcute parcă de un bolid care scăpase cu un imens rât pe orizontală… Şi cu toate astea lumea era veselă, râdea, povestea, se distra, tinerii se iubiau, se sărutau prin parc, tramvaiele circulau, rulau şi câteva filme, undeva o fabrică scoase un fluierat prelung care semăna cu acele alarme aeriene care deveniseră adevărate coşmaruri. Strada noastră era pustie, din casa noastră rămăsese zidul dinspre miază-zi, era un spectacol grotesc pe care n-am mai vrut să-l mai privesc şi am luat-o spre casa Mariei, aveam emoţii, n-o mai văzusem de câţiva ani, ultima oară mă condusese la tren şi am stat aproape o noapte cu ea în Gara de Nord ca doi copii stânşi unul în braţele altuia, aş fi dorit ca acea noapte să nu se mai termine, să dureze toată viaţa. Dar n-a fost aşa, spre dimineaţă a venit trenul de Braşov şi a trebuit să plec. Maria, dezamăgită mi-a zis: ,,Florică, dacă vei pleca în război, să ştii că te voi aştepta!” Mi-a repetat asta de zeci de ori, am să te aştept toată viaţa, prea te iubesc mult ! Ultima imagine a ei o am de pe fereastra trenului, flutura mâna şi uniforma ei de elevă făcea ape-ape peste picioarele ei zvelte, abia împlinite, căuta să-mi zâmbească, dar eu am crezut că juca teatru, o podidise un plâns dureros… Priveam pe strada pustie şi mă aşteptam să iasă Maria la pompa de apă, aşa cum făcea altădată, să-şi facă drum cu găleata goală. Dar poarta ei rămânea închisă; m-am apropiat şi am strigat-o, dar nu mi-a răspuns nimeni. De undeva de la un balcon o femeie cu o voce joasă mi-a strigat sarcastic : ,,Nu mai bătea-n poartă degeaba, bre, că au plecat la ţară în toamnă !”- ,,Unde la ţară ?”- întreb eu dezamăgit- femeia nu mai mi-a răspuns, a intrat în cameră şi eu am rămas ca o stană de piatră. Aşadar o pierdusem pe Maria… Când femeia aceea bătrână a strigat-o pe Maria şi ea i-a răspuns, eu am rămas încremenit, era glasul Mariei. ,,Daaa, mamăăă, vin imediat!”- zisese ea- şi intrase pe uşă cu ligheanul cu apă să mă spăl. Când m-a văzut, a dat drumul la lighean şi a rămas fără glas cu ochii holbaţi la mine. ,,Doamneee!- tu eşti Florine ? Sau visez eu…”- se închină femeia, uimită, neştiind ce să mai facă. ,,Eu sunt ,Mario, destinul iată ce face ! Te-am căutat ca un nebun 265

PAGE 264 400<br />

camarazi merg acasă şi-i întâmpină părinţii cu dragoste, cum se agaţă<br />

mamele lor de gât, sau iubitele, sau nevestele şi-i sărută şi le scot hainele<br />

civile păstrate cu grijă acolo în ladă şi-i pune la masă şi se cinstesc şi se<br />

omenesc. Pe mine cine să mă primească ?<br />

Părăsii marele bulevard şi o luai spre Bellu, doream să mai stau de<br />

vorbă cu vecinii, tramvaiul mă legăna uşor şi la un moment dat am aţipit, nu<br />

dormisem de trei zile, sau mai bine zis dormisem iepureşte pe o valiză de<br />

lemn a ordonanţei mele şi acea valiză parcă-mi intrase în oase, acum căldura<br />

şi leagănul vagonului mă îmbiau la somn, un somn dulce ca după un<br />

narcotic tare în care clipele mi se dilatau, se făceau ani… Şi e uimitor cât de<br />

mult poate visa omul în câteva clipe ! Bunăoară plecam de la o realitate, o<br />

întâlnire cu Maria, era ea în carne şi oase, o vedeam, îi simţeam mâna în<br />

mâna mea, o sărutam, îi auzeam glasul, vocea ei suavă, mă striga, mă<br />

mângâia, era o realitate şi dintrodată, aşa din senin, săream pe front, în<br />

mijlocul soldaţilor, despuiat, ca un fachir indian cu un şarpe-n mână- eu,<br />

care niciodată nu pusesem mâna pe aşa ceva- acum îl luam pe după gât, mi<br />

se încolăcea uşor, îi simţeam pielea rece de reptilă cum alunecă pe gâtul<br />

meu şi cum îşi cască gura, şuierând cu limbile lui enorme ca nişte sfârcuri<br />

de bice pe lângă urechile mele, apoi săream toţi în tranşee, ,,foooc !”- striga<br />

un gradat şi toţi soldaţii întindeau puştile şi trăgeau, auzeam bufniturile<br />

înfundate, mi se agăţau de creier şi mi se amplificau acolo ca nişte ecouri<br />

într-o vale adâncă, pierzându-se uşor, stingându-se… Priveam înainte să văd<br />

dacă a căzut cineva şi culmea !- o vedeam pe Maria, parcă filmată cu<br />

încetinitorul, fugind desculţă prin nămeţii de iarbă, îmbrăcată într-o rochie<br />

albă, fugea ca o nebună spre linia orizontului cu mâinile întinse spre înainte,<br />

implora ceva, sau urma un ritual că nu voia să asculte de nimeni,<br />

,,Mariaaaa !- o chemam eu, te implor, stai că nu mai tragem !- opriţi, oameni<br />

buni, tragerea !- strigam eu înnebunit de groază- opriţi că e Maria !”- apoi<br />

îmi apărea în faţă figura idioată a unui ţigan care în toiul luptelor se scula şi<br />

bătea darabanaua lui şi cânta cât îl ţinea gura : hai, ţiganii la răzbel/ trageţi<br />

toţi din rivolver/că s-a dat jos din Cremlin/ Tatăl nostru, nea Stalin !/ Şi nea<br />

scos din Caucaz/ Şi ne-a scăpat de necaz !- şi sărea într-un picior şi chiuia<br />

şi nu l-a atins nici-o schijă, a trăit, a venit acasă cu noi şi s-a dus la Bolintin ;<br />

îmi apărea în faţă figura lui idioată şi-mi striga : ,,tov.’lent, să fiu al dracului<br />

dacă vă mint, femeia e curvă, Maria aia e curvă, s-a avut bine cu tot<br />

plutonul, să n-am parte de ce văd înaintea ochilor dacă vă mint !”- am vrut<br />

să scot pistolul şi să-l împuşc, chiar m-am pipăit la cartuşieră sau am avut<br />

impresia că mă pipăi, că m-am trezit buimac… Am privit într-o parte şi în<br />

alta, urcam cu tramvaiul pe la Filaret, vedeam case dărâmate sau traverse şi<br />

linii de tramvai întoarse spre cer într-o geometrie haotică, cerând iertare,<br />

264

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!