PRIVEGHIUL-roman

PAGE 264 400
camarazi merg acasă şi-i întâmpină părinţii cu dragoste, cum se agaţă
mamele lor de gât, sau iubitele, sau nevestele şi-i sărută şi le scot hainele
civile păstrate cu grijă acolo în ladă şi-i pune la masă şi se cinstesc şi se
omenesc. Pe mine cine să mă primească ?
Părăsii marele bulevard şi o luai spre Bellu, doream să mai stau de
vorbă cu vecinii, tramvaiul mă legăna uşor şi la un moment dat am aţipit, nu
dormisem de trei zile, sau mai bine zis dormisem iepureşte pe o valiză de
lemn a ordonanţei mele şi acea valiză parcă-mi intrase în oase, acum căldura
şi leagănul vagonului mă îmbiau la somn, un somn dulce ca după un
narcotic tare în care clipele mi se dilatau, se făceau ani… Şi e uimitor cât de
mult poate visa omul în câteva clipe ! Bunăoară plecam de la o realitate, o
întâlnire cu Maria, era ea în carne şi oase, o vedeam, îi simţeam mâna în
mâna mea, o sărutam, îi auzeam glasul, vocea ei suavă, mă striga, mă
mângâia, era o realitate şi dintrodată, aşa din senin, săream pe front, în
mijlocul soldaţilor, despuiat, ca un fachir indian cu un şarpe-n mână- eu,
care niciodată nu pusesem mâna pe aşa ceva- acum îl luam pe după gât, mi
se încolăcea uşor, îi simţeam pielea rece de reptilă cum alunecă pe gâtul
meu şi cum îşi cască gura, şuierând cu limbile lui enorme ca nişte sfârcuri
de bice pe lângă urechile mele, apoi săream toţi în tranşee, ,,foooc !”- striga
un gradat şi toţi soldaţii întindeau puştile şi trăgeau, auzeam bufniturile
înfundate, mi se agăţau de creier şi mi se amplificau acolo ca nişte ecouri
într-o vale adâncă, pierzându-se uşor, stingându-se… Priveam înainte să văd
dacă a căzut cineva şi culmea !- o vedeam pe Maria, parcă filmată cu
încetinitorul, fugind desculţă prin nămeţii de iarbă, îmbrăcată într-o rochie
albă, fugea ca o nebună spre linia orizontului cu mâinile întinse spre înainte,
implora ceva, sau urma un ritual că nu voia să asculte de nimeni,
,,Mariaaaa !- o chemam eu, te implor, stai că nu mai tragem !- opriţi, oameni
buni, tragerea !- strigam eu înnebunit de groază- opriţi că e Maria !”- apoi
îmi apărea în faţă figura idioată a unui ţigan care în toiul luptelor se scula şi
bătea darabanaua lui şi cânta cât îl ţinea gura : hai, ţiganii la răzbel/ trageţi
toţi din rivolver/că s-a dat jos din Cremlin/ Tatăl nostru, nea Stalin !/ Şi nea
scos din Caucaz/ Şi ne-a scăpat de necaz !- şi sărea într-un picior şi chiuia
şi nu l-a atins nici-o schijă, a trăit, a venit acasă cu noi şi s-a dus la Bolintin ;
îmi apărea în faţă figura lui idioată şi-mi striga : ,,tov.’lent, să fiu al dracului
dacă vă mint, femeia e curvă, Maria aia e curvă, s-a avut bine cu tot
plutonul, să n-am parte de ce văd înaintea ochilor dacă vă mint !”- am vrut
să scot pistolul şi să-l împuşc, chiar m-am pipăit la cartuşieră sau am avut
impresia că mă pipăi, că m-am trezit buimac… Am privit într-o parte şi în
alta, urcam cu tramvaiul pe la Filaret, vedeam case dărâmate sau traverse şi
linii de tramvai întoarse spre cer într-o geometrie haotică, cerând iertare,
264