PRIVEGHIUL-roman

PAGE 263 400
trimisese partidul în munca de colectivizare într-o comună din Argeş, tot
comuna Râca, unde sunt repartizat acum, era pe la sfârşitul lui februarie,
plecasem cu maşina aşa cum venirăm noi astăzi, la inaugurarea unei
colective din Mozăceni, aici am intrat, aşa cum ai văzut, în căminul cultural
şi aşteptam pe secretarul prim al regiunii să vină să deschidă festivităţile.
Unul din sală intră şi strigă tare :,,răzmeriţă, tovarăşi !”-ţăranii puşi la cale
de reacţionari au făcut răzmeriţă! Pe noi ne-au blocat în cămin. În fine, toate
chestiile astea le ştii şi tu ! În acea panică am spart geamurile şi am luat-o
fiecare încotro am văzut cu ochii. Eu am luat-o prin nişte grădini şi-am fugit
în neştire până pe sub coama unui deal, mă murdărisem pe mâini şi pe faţă şi
mi se rupseseră hainele, câinii îmi spintecaseră un crac de la pantaloni,
dintr-un braţ îmi curgea sânge, un cui dintr-un gard îmi intrase aproape
jumătate în antebraţul drept. Aşa m-a găsit o femeie bătrână, căzusem lângă
o şiră cu paie. Femeia m-a luat de mână şi m-a băgat în casă: ,,stai, maică, să
te speli şi să-ţi oblojesc rana aia de la mână !”- zice ea şi o strigă pe fie-sa,
,,Mario !,-zice, adu, tu, un lighean cu apă caldă că avem un musafir scăpat
din răzmeriţa asta !…” „Că sunt turbaţi, maică, ce-au făcut acolo, măcel, nu
alta, cică l-au tăiat pe ăla de la regiune, a venit şi armata şi i-a arestat…”
Când femeia a strigat-o pe Maria, eu am tresărit odată şi m-am dus cu
gândul la anii tinereţii mele…Iubisem în tinereţea mea o fată pe care o
chema Maria. Era prin ’45, mai sau iunie, după ce defilasem pe sub Arcul de
triumf, ne răspândisem prin mulţimea capitalei care ne asaltase cu flori, eu o
căutam din ochi pe Maria, mă ridicam în vârful cizmelor şi priveam peste
capetele fetelor care ne aruncau flori, doar o fi şi ea pe undeva… Apoi ni s-a
ordonat adunarea: ,,locotenent Florea!- zice maiorul Dinu Iulian şi se uită la
mine- te las la vatră!” Eu am rămas trăznit, ce fel de vatră îmi mai trebuia
mie când nu mai aveam pe nimeni ! Casa nostră de la Bellu dispăruse rasă
de o bombă şi cu ea muriseră şi părinţii mei…Speranţa mea rămăsese Maria,
mă duc acasă la ea şi mă însor ! ,,Pentru merite deosebite pe câmpul de
luptă, Statul Român te decorează cu Virtutea Militară, clasa a treia !”-
continuă maiorul Dinu Iulian…
Prima zi de pace mi s-a părut absurdă, cum să fie pace ?-mă întrebam
eu, îmi intrase atât de mult războiul în sânge încât nu puteam să mă
obişnuiesc cu ideea că de azi încolo voi arunca hainele militare şi nu voi mai
auzi răpăit de mitralieră sau zăngănit de puşcă. Pe stradă lumea forfotea
veselă, ieşită la lumină după o lungă ciumă, şi-şi întorcea privirile spre
mine, întrebându-se parcă : ,,Ce dracu, domnule, ăsta n-a auzit de pace, de
ce nu-şi dă jos de pe el hainele alea militare ?” Adevărul e că mi se urâse şi
mie cu ele, dar n-aveam altele ! Acest adevăr îl ştiam numai eu şi era crud.
Mergeam pe stradă şi-mi curgeau lacrimile gândindu-mă cum ceilalţi
263