PRIVEGHIUL-roman

PAGE 259 400
În Valea Piscului îl prinsese noaptea şi i se făcuse urât, îşi aşternu un strat de
frunze sub el şi se culcă, dar nu adormi, se întoarse cu faţa în jos şi începu să
se gândească la viaţa lui viitoare. În timp ce sta aşa, auzi foşnet de frunze,
privi spre Poiana Piscului şi văzu câteva fetişcane goale care întinseseră o
horă în acel luminiş. « Ielele- zise el- nu trebuie să mă uit la ele că rămân
beteag ! » Printre acele fetişcane parcă o zărise şi pe Adina. « Ce-ar căuta
Adina printre ele ? » Dar o strigă : « Adinooo ! Ce faci tu acolo ? » Adina,
când îi aude glasul, fuge ca nebuna în pădure ; el se ia după ea strigând :
« Adinooo, sunt eu, Ilie al tău ! Nu mă mai recunoşti ? » Şi fuge zadarnic
după o umbră care la un moment dat dispare. El se opreşte şi cade obosit cu
picioarele însângerate din cauza unor răsuri. Luna răsărise şi se legăna în
vârful copacilor, o lună mare, cât roata unei căruţe, şi lumina păienjenişul
pădurii şi poiana pustie unde jucaseră ielele, apa Bucovului îi prindea chipul
şi-o purta ca pe-o corabie pe luciul ei când alb-gălbui, când albastru,
înecând-o în adâncuri şi scoţând-o la suprafaţă, după voia valurilor. Stelele
cu cerul erau parcă un altar de biserică incendiat, luminau şi sclipeau pe
albastrul acela, roind pe lângă Sfânta Fecioară. Din seninul acela coboară o
fată spre el, era o copilă brunetă cu nişte ochi negri, migdalaţi, şi cu un corp
ca o vioară, înfăşurat într-o maramă albă, ţesută din fire de borangic. « Ce ai
cu Adina, omule ? N-o mai striga că Adina nu mai e ! » « Unde e, unde s-a
dus ?- întreba el, aproape plângând- de ce nu mai vine ? » Fata se aşezase la
picioarele lui şi rupea şuviţe-şuviţe din maramă şi-i ştergea rănile de la
picioare cu ele, mâna fetei era aşa de moale şi de fină încât fiecare atingere
era o curată senzaţie de fericire. « Această fată e un înger, cred că a venit să
mă salveze… » « Şi de ce eşti supărat ? » “C-am rămas singur pe pământ!”
« Toţi suntem singuri pe pământ, numai că unii simţim această singurătate
mai puţin, alţii mai mult!” “Doamne, tu mi-ai trimis îngerul acesta, eu sunt
jucăria ta, joacă-te cu mine cum vreai tu, dar lasă-mi viaţa să mă bucur şi eu
de ea ca toată lumea!” Îngerul a dispărut, sburând spre cer, printre stele,
urca pe scări de mătase aureolat de o lumină strălucitoare, ducând mesajul
lui Tatălui ceresc. În locul fetei, sau al îngerului, apăru din senin Milică al
lui Costea şi lângă el Ion al Oaţii, stăteau tăcuţi şi priveau la el, Milică al lui
Costea avea aceeaşi mustaţă şi era îmbrăcat cu acelaşi costum de haine din
fotografia după care i se făcuse chipul pe care Sandu lui Petre şi Marin al lui
Dinică, după ce scriseseră pe garduri « Votaţi soarele ! », îl lipiseră peste
tot… « Ce căutaţi, nemernicilor, voi aici să-mi perturbaţi liniştea ? »- îi
întreabă Ilie, supărat. « Pe tine te căutăm, mă, pui de năpârcă ! »- i-o reteză
Milică al lui Costea « Şi, mă rog, ce-ai cu mine ? Ştiu că ţi-am stat o viaţă
întreagă în gât…şi mai ştiu că ţi-ai bătut joc de mama şi, atunci când te-a
pus partidul mare şi tare, ai lăsat-o ca pe-o proastă şi-ai plecat cu aia la
259