PRIVEGHIUL-roman

PAGE 256 400
şi cum se duseseră şi făcuseră cererea de frică, se răspândi vestea din om în
om că umblă noaptea din sat în sat nişte oameni îmbrăcaţi în alb călări pe
nişte cai murgi care îndeamnă lumea la răzmeriţă… În ziua cutare, la ora
cutare să se ducă toată lumea la sediul ceapeului să-şi ia înapoi caii, boii,
căruţele şi ce mai duseseră ei acolo. Înainte de-asta, să taie firele telefonice
şi la marginea satului să pună grapele cu cuiele-n sus să nu mai treacă nicio
maşină de la raion, să pună mâna pe furci şi pe topoare şi pe coase să-i ia la
pisat pe ăia din comisie, așa ca la 907… Vorbele treceau din gură-n gură,
şoptite, să nu care cumva să le audă alde Ion al Oaţii sau Carol sau Stăncilă,
sau Sandu lui Petre sau dracu mai ştie cine dintre ai lor…
După pomană, Gheorghe o luă prin grădină singur ca rătăcitul, privea
gardul făcut de el din nuielele aduse din pădure de Ioviţă ; în mijlocul
grădinii, lângă doi cireşi, îşi desfăcea crăcile către cer un nuc mare pus tot
de Ioviţă pe când era flăcău. Crăcile desfrunzite legănau în bătaia vântului
un cârd de ciori, aşezate ciopor pe ele, dând ocol bălegarului din apropiere
cărat cu coşul din grajdul animalelor. Privi spre lunca Bucovului care la
acea oră era pustie, se vedeau doar acoperişurile castelului care sta parcă şi
el părăsit în mijlocul pădurii. Aici copilărise el, aici îşi petrecuse cei mai
frumoşi ani, aici se îndrăgostise el prima dată de Ioana şi se iubise cu ea o
vară, aici avusese prima ceartă cu taică-său, la capul grădinii unde se
termina gardul de nuiele şi începea cel de sârmă ghimpată. « Bă, Gheorghe,
îţi dau în cap cu parul-ăsta !- şi se repezise să scoată parul din pământ, se
roşise tot şi nu mai termina cu înjurăturile-,, molifta mă-ti, tu nu eşti copil,
eşti drac!” „N-ai ascultat de mine niciun pic, mai bine te oua mă-ta
mort…Auzi, domnule, s-o ia el pe cea mai amărâtă femeie din Râca, pe
Ioana, golanca aia care n-are un petec de pământ ! » « Tu cum ai luat-o, mă,
pe mamica ? »- îl înfruntase băiatul şi atunci îl muiase, a tăcut, a arunca
furca jos şi a luat-o spre casă tremurând de ciudă. Se întoarse cu faţa spre
ogradă. Cunoştea tot, parcă totul rămăsese neschimbat de pe timpul când
plecase el. La spatele grajdului, sus la polată, stăteau neumblate nişte băligi,
făcute şomoioage cu paie de Marina pentru a le pune pe foc. Tot acolo erau
agăţate nişte fierăstraie, o secure cu coada ruptă, biciul boilor, nişte hamuri
rupte de pe timpul când aveau cai, o vadră dogită şi câteva cercuri ruginite
de putini. Grajdul vechi se lăsase într-o parte şi pereţii căzuseră lângă şira cu
paie, lângă care se ridicau trei glugi de coceni ţuguiate în vârful cărora
Ioviţă le pusese câte un par înfipt bine să nu le ia vântul. Din bălegar ieşau
aburi calzi şi proaspeţi. Gheorghe vru să se întoarcă s-o ia înapoi, dar
deodată sări speriat de ciorile, care la rândul lor, luate prin surprindere,
zburară spre pădurea Piscului, lăsând în inima lui spaima câtorva
clipe…,,Poate că am băut prea mult la pomană“- se gândi el, rupând o
256