PRIVEGHIUL-roman

PAGE 249 400
cânta ciocârlia în razele proaspete ale soarelui, răsăriseră şi florile proaspete
prin poieniţe- o primăvară blagoslovită de Dumnezeu- Mânzatu opreşte
maşina şi-o invită la un han- ,,o gustare”- strâmbă el din nas- ,,vaiii, ce
amabil sunteţi !”- îi răspunsese femeia în timp ce Mânzatu o prinsese de braţ
cu o mână şi cu cealaltă îi rupe o floare şi i-o întinde, zicând, ,,ce crudă şi
gingaşă e!” şi ea o apucase şi-o dusese la nas s-o miroase. Hanul era în
mijlocul pădurii, pe o vale, o mică şi discretă căsuţă, până la el de-abia se
mai zărea carăruia printre iarba care dăduse buzna peste tot. Mânzatu îi făcu
semn barmanului să-i aducă mâncarea sus într-o mansardă, Adina urca uşor,
jucând rolul femeii uşoare şi zâmbindu-i printre stâlpii ornamentali ai scării
care o susţineau şi urcau ca nişte şerpişori încolăciţi spre încăperea de sus.
Ajunşi la destinaţie, Mânzatu îi apucă uşor pelerina cu care era îmbrăcată şi
i-o agăţă într-un cuier, Adina rămase într-o rochie bleo, chimono, parcă era
rochia pe care i-o dăduse Elena, el o invită să ia loc pe scaun, privi camera,
era o cameră semiobscură, bine mobilată, perdele mari de catifea, covoare
persane…Veni barmanul cu o sticlă de băutură la două pahare şi le puse pe
masă. Mânzatu desfăcu sticla şi puse băutura în cele două pahare. « Nu e
otravă- zise el- beţi că vă face bine ! » Mânzatu se făcuse lejer, se
dezbrăcase de haină, rămăsese doar în cămaşă şi cravată, îşi pieptănase cele
câteva fire albe de păr şi le dăduse într-o parte şi se aşezase şi el la masă.
Dăduse drumul unui magnetofon cu muzică şi aprinsese o ţigară ; îi
întinsese şi Adinei una, ea o servise şi o aprinsese, trăgea cu sete fumul din
ea şi-l da afară în cercuri rotunde aşa cum făcea Ilie în clipele lor de linişte.
Din când în când sorbea băutura din pahar şi parcă simţea cum o forţă în
afară de voinţa ei o face să plutească uşor prin cameră ca un fel de
levitaţie…
Între timp vine friptura proaspătă garnisită cu cartofi prăjiţi pai, mirosea
totul aşa de frumos… « Să mâncăm !- o îndeamnă Mânzatu- se răceşte
friptura ! » « Să aduci şi două sticle de şampanie ! »- îi strigă el barmanului.
Omul se mişca repede, venise şi cu şampania şi o torna în nişte pahare de
cristal cu picior, şampania răsturnată făcu nişte spumă violacee, zbătându-se
între pereţii paharelor ca un ochi de apă scăpat din tainiţele unui izvor.
« Noroc, doamna mea ! - zisese Mânzatu şi se uită insistent în ochii ei- aveţi
nişte ochi fermecători de culoarea viorelelor ! » « Noroc, tovarăşe Mânzatu,
apucă ea să zică, şi dădu peste cap paharul cu licoarea vişinie, sorbindu-l
dintr-o înghiţitură- această scenă îmi aminteşte de un alt timp : eram cu Nicu
la Neapole la hotelul Santa Felicia, coborâsem în holul restaurantului şi
Nicu juca biliard cu alţi bărbaţi şi unul din ei, la fel ca dumneavoastră acum,
vine la mine şi-mi zice, vai, doamnă, ce ochi fermecători aveţi ! », avea tot
figura lui Mânzatu, acelaşi cap mare cu smocul acela de păr în frunte, un
249