PRIVEGHIUL-roman

PAGE 242 400
te măriţi, că nu ştiu pe cine iei şi ăla îmi cere zestre ; ce să-i mai dau eu dacă
trec tot pământul la colectiv ? Că vă cumpărasem şi eu pădure, să aveţi şi
voi, şi-o luă statul şi pe aia… »
De la un timp cererile veneau singure la Sfat, oamenii se săturaseră de
atâta balamuc, dacă ăsta e drumul, ăsta e! o altă cale nu mai există…
Comisia rezolva numai cazurile problemă. Lângă Tanteloaia sta un văr al ei
căruia toată lumea-i zicea Foamete, el nu fugea în pădure ca ceilalţi, sta la
geam şi-i aştepta, când îi vedea pe drum se pitea sub pat. Acum rămase uluit
câtă lume intră la el în curte, Carol era în fruntea lor şi se lupta cu câinele, îi
apăra pe ceilalţi să nu-i muşte. Dintr-o droaie de copii, nu mai rămăsese cu
niciunul, sta singur cu nevasta, cu Ciorchinoaia, ,,doi orbi, doi proşti !”- cum
îi bârfea lumea -că nu fuseseră şi ei în stare să ţină un copil pe lângă casă săi
îngrijească la bătrâneţe. Încă de mici, copiii lui apucaseră căi îndepărtate,
doi se duseseră slugi la Bucureşti, îi luase sora lui, Pătrana, pe unul îl băgase
la o fabrică de sifoane, iar pe alta, căci era fată, să îngrijească de un copil la
o familie de funcţionari care stăteau mai toată ziua plecaţi, cea mai mare
dintre fete murise de plămâni, una mijlocie fugise la Tătărăşti la bunici, doi
băieţi îşi luaseră lumea-n cap, fără ca să mai ştie de urma lor. El şi nevastăsa
stăteau într-o cocioabă, ceva mai dărăpănată ca a Tanteloaiei, el ieşea pe
pat la poartă în Linie şi fuma toată ziua ţigări de ziar, iar ea sufla pe vatră în
nişte băligi să facă mâncare sau focul în sobă. Pe foametea din ’46 se duce
acasă la Giongărău, morarul, şi-i cere nişte făină că-i mor copiii de foame.
Giongărău i-a dat vreo două ciurele de făină dar el în loc să vină acasă să
facă mâncare la copii, i-a luat la înjurat şi la bătaie, i-a dat afară din curte, s-
a aşezat cu Ciorchinoaia la masă şi s-au umflat de colarez. Acest fapt se
repeta, când venea timpul mesei, îi lua la înjurat şi copiii ieşau pe drum
plângând. Bieţii copii se urcau în salcâmi şi mâncau flori albe sau se duceau
în pădure după usturoi sălbatic. De atunci satul îl poreclise Foamete, cu cine
se întâlnea el îi zicea : « Ce mai faci, nea cutare ? Foamete mare ,mă… »
Când n-avea ce mânca și ce fuma, lua ouăle Ciorchinoaiei şi se ducea la
cârciuma lui Şoarece şi le dădea pe băurură sau pe țigări, se-ntorcea beat şi
începea să-i înjure pe toţi de la poartă. Copiii când îl auzeau, săreau pe
fereastră şi o luau la fugă care încotro vedea cu ochii. Ăla mic sărea în
grădină şi se băga în buruieni, după el dispăreau toţi ca potârnichile. După
ce intra în curte o înjura întâi pe aia bătrâna, adică pe Ciorchinoaia:
“Dumnezeii tăi de marţopină, ai fătat ca iepuroaica numai derbedei şi-acu îi
ţii pe lângă tine degeaba, soarele e la nimezi şi vaca nemâncată, legată la
iesle! Băă, ăla micu, tu-ţi crucea mă-ti, ieşi de-acolo de unde-i fi că te
mănânc ! » Sărea pârleazul la el în grădiniţă şi copilul de spaimă-i sărea în
braţe şi se ruga de el ,,Lasă-mă, taticule, pupa-te-aş !” şi el se năpustea cu
242