PRIVEGHIUL-roman

PAGE 24 400
tocmai în fundu Rusiei, auziseră toţi de Stalingrad, de Crimeia, de Cotul
Donului, povesteau toţi de camarazii lor, unii dispăruseră, alţii fuseseră luaţi
prizonieri sau muriseră împuşcaţi, ,,şi uitaţi-vă aici-şi dădu mai departe
foile : Mareşalul pe front gustând din mâncarea soldaţilor, Mareşalul
cuvântând, îmbărbătând pe camarazi şi dând mâna cu ei…” Mi-a strâns şi
mie mâna Mareşalul Antonescu – schimbă vocea Ionel-,i-o simţise caldă,
chiar el îi înmânase decoraţia…pentru fapte de arme săvârşite împotriva
Rusiei Sovietice…,,Fără ţigani şi jidani !”,striga soldatul beat, ,,ţiganii la
Bug şi jidanii…hanţ, cranţ, zbanţ “, voiam şi noi să ne suim în trenurile lor
civilizate şi ştii ce ne făceau? Ne tăiau ghirele ca la găini, asta ne făceau !
Cu baionetele ! Ni le tăiau şi-apoi se puneau pe râs : ,,Curvele, ne ziceuţiganii
lui Antonescu !”- strigau după noi, auzi domnule, ţiganii lui
Antonescu…De ce ţiganii lui Antonescu ? Că fuserăm camarazi cu ei…Una
era să fi mers până la Nistru şi-apoi îl dam dracului de fiurăr, intram şi noi
în Bucureşti pe sub Arcul de Triumf, învingători ; acu ce suntem
noi ?…Nişte amărâţi, nişte bătuţi de soartă, nişte rahaţi, cu ce rezultate ne
ducem noi acasă ? Ce le spunem noi copiilor noştri ? …Că o să vină ruşii
după noi să ne călărească muierile ? Că o să ne bage la colhozuri ?
Pe terasa grădinii de vară se urcase o femeie tinerică, o fetişcană, tunsă
băieţeşte, le şoptise ceva lăutarilor la ureche şi începuse să cânte. Era
îmbrăcată într-un frumos costum naţional, fota făcea pe ea ape-ape şi-i
clocoteau sânii prin iie de tinereţe şi-i jucau ochii-n cap ca doi
spiriduşi…Am fi sorbit-o din ochi, dacă am fi putut ! Uiasem şi noi de târfa
de moarte, rămăsese la Ţiganca, la Sevastopol şi la dracu cu cărţi şi
prinsesem un chef nebun de viaţă, luase şi ea, alesese dintre noi ce-i plăcuse
şi rămăsese acolo ; acum eram fericiţi, ascultam glas românesc de
privighetoare :
Mândro, dorul de la tine,
Peste văi şi dealuri vine
Şi nu-l poate opri nime,
Nici ţigan cu citera,
Nici cioban cu fluiera,
Numai eu cu inima…
Unde era mândra lui ? Căuta să-i prindă chipul, s-o aducă sub pleoape
şi femeia lui se destrăma ca un vis, ca ielele noapte când se pierd în fumul
întunericului, se ridica precum o nălucă spre cer şi se pierdea în
zare…Primise veste de la ea cu vreo cinci luni înainte, îi spusese că sunt
bine cu toţii…Numai eu cu inima, vorba cântecului, îi opream dorul, ştiam
că mă iubeşte, ştiam că m-aşteaptă, ne clădim un nou viitor, fără războiul
24