PRIVEGHIUL-roman

PAGE 232 400
Adina se privi iar în oglindă, era întradevăr fermecătoare, rochia aceea
lungă de culoarea cerului senin îi cădea aşa de bine, îi strângea atât de
frumos talia şi o întinerea ca pe o puştoaică de optisprezece ani. Peste umeri
îşi pusese un mantou de seară din blană de vulpe argintie, îşi rimelase
discret ochii şi sprâncenele şi-şi dăduse cu o pudră roz care-i accentuase
îmbujorarea feţei şi-i aprindea obrajii. “Eleno, plutesc parcă prin alte
constelaţii, nu mai sunt pe pământ!” « Vai, doamnă, ce frumoasă sunteţi,
ceva divin parcă radiază din interior şi vă ridică deasupra tuturor. Să vedeţi
ce-are să se bucure bărbatu-mio când ne va vedea pe amândouă ! » « Şi tu
eşti, dragă, foarte frumoasă, cu rochia asta a ta de mătase cu geometriile ei
perfecte parcă ai fi Nefertiti printre zeiţele frumeseţii ! »
Soneria sună insistent şi le sperie, trezindu-le parcă din visele lor
copilăreşti. « Ăsta este Brebenel, şoferul lui bărbatu-mio, de câte ori
întârzie, apasă pe sonerie ca nebunul ! » « Hai doamna Elena să mergem că
ne aşteaptă tovarăşul profesor jos ! » « Gata, gata, Brebenele, dar el de ce nu
mai urcă puţin ? » « A zis că vă aşteaptă jos ! » « I-ai spus că avem oaspeţi
pe doamna Adina ? » ,,I-am spus, dar a zis că n-o cunoaşte!”
Afară frigul toamnei târzii, înteţit de un vânt rece, prevestea începutul
iernii, pe stăzi lumea se rărise, tramvaiele ticsite cu oameni treceau rar şi
într-o parte şi în cealaltă a străzii, stingherindu-le plimbarea cu limuzina.
Brebenel, cu aerele lui, înjura de câte ori nu-i ieşa pasenţa, dând vina pe
bieţii vatmani care nu merg mai repede. Fusese mai întâi şofer la un primsecretar
de regiune şi Gulimănescu i-l ceruse să-l încadreze la ei la Ştefan
Gheorghiu, îl văzuse băiat descurcăreţ şi-i plăcuse.
« Brebenele, am un pic de treabă pe la ceceu- îl rugă Gulimănescu,
până-şi aranjază nevastă-mea părul la coafor, vin şi eu. » Elena îşi ceru
scuze la Adina şi plecă şi ea cu bărbatul să-şi aranjeze puţin coafura.
Brebenel se trezi singur cu Adina în maşină şi cum n-avea astâmpăr la
limbă, o luă pe femeie la întrebări : « Îl cunoaşteţi de mult pe tovarăşu
Gulimănescu ? Şi el şi doamna sunt nişte oameni pâinea lui Dumnezeu !
Doamnă, îmi trebuie o viaţă să vă povestesc despre tovarăşu- prim, că eu tot
tovarăşu- prim îi zic, era la regiune atunci şi vine o arhitectă la el, o tipesă
dată năibii de frumoasă, să proiecteze noul palat administrativ şi ştiţi ce-mi
spune, : ,,Brebenele, zice, du-o pe dumneaei acasă cu maşina mea că sunt
înnebunit după ea !”, pe-atunci era în divorţ cu nevasta, şi azi aşa, mâine
aşa, tipesa auzise că divorţează şi se lipise de el, cam vreo trei luni la rând l-
am dus seară de seară la ea că dormea acolo şi ştiţi ce-mi spune? ,,Bă,
Brebenele, n-am mai întâlnit o asemenea femeie, bă !” De fapt nici nu
avusese când să mai întâlnească alta că se însurase la optişpe ani, era
strungar la fosta Malaxa şi l-a trimis partidul la şcoală…Și, doamnă, prima
232