PRIVEGHIUL-roman

PAGE 226 400
-Ce să îngropăm ?
-Actele alea, auzi, ce ! Poate noi vom muri, să le găsească copiii-ăştia
vreodată…
-Atunci potoleşte şi tu focul-ăla şi hai să facem ceva, ia şi almanahul
ăla cu Antonescu să-l îngropăm că poate ne găsesc ăştia cu el şi ne bagă la
zdup !
Când ieşiră afară, cerul se limpezise, se albăstrise, norii se săltaseră sus
de tot, luna urca pe boltă ca o minune a nopţii printre miile de stele, satul
parcă se cufundase într-o groapă, nu se mai auzea nimic, se lăsase gerul şi
zăpada scârţâia sub bocanci. De la Ioviţă venea miros de balegă arsă şi de
jumări în tigaie şi Ionel al lui Duran înghiţi în sec şi chiar o luă pe femeie la
rost să mai pună şi ea nişte jumări cu ouă, să nu le mai păstreze acolo până
se lâncezesc. În grădină umbrele salcâmilor negri se proiectau peste albul
zăpezii ca nişte arătări enorme, într-o parte şira cu paie sta ca o a doua casă
a ţăranului de la câmpie, tăcută ; era sursa lui de căldură, umplea coşul şi-l
băga în tindă sau îl ducea să le aştearnă animalelor din grajdi, când termina
notreţul era şi hrană pentru bietele dobitoace.
-Ia, Gigeo, tu cutia aia şi aranjaz-o bine că eu mă duc să fac o groapă
lângă salcâmul ăla marele, în dreptul şirii de paie- zise Ionel al lui Duran în
şoaptă, bucuros că această şiră, pe lângă celelalte avantaje, te mai apăra şi de
ochii iscoditori ai vecinilor să nu se chiorască ce faci tu prin grădină. Stratul
de zăpadă era gros şi pământul îngheţase, cu lopata nu putu să facă nimic,
luă casmaua şi cu o toporişcă, încercă întâi cu casmaua dar pământul suna a
fier şi nici nu se clinti, lovi apoi puternic cu toporişca şi scoase două lespezi
de pământ mari, după care începu să sape. « Până ieri afurisita de iarnă ţinu
moină şi noroaie şi când să faci şi tu ceva, îngheţă Dumnezeu tun ! »-
vorbea Ionel singur, săpând.
-Ce tot vorbeşti şi tu acolea ,Ionele ?
-Vorbesc şi eu, că n-am ce face altceva ! Tu nu vezi că şi Dumnezeu e
împotriva noastră ?
- Nu te mai înrăi şi tu aşa pe Dumnezeu că de-aia ne dă şi el ,,timpurile
astea” !
Prin ,,timpurile astea” ei înţelegeau ceva trecător. Ionel al lui Duran îşi
procurase şi o galenă de la Franţescu şi asculta mereu posturile străine, în
special Vocea Americii şi BBC, mare lucru nu înţelegea el că erau bruiate,
dar din frânturile alea de vorbe, puse cap la cap, îşi dădea cu părerea că
lucrurile nu vor rămâne aşa, se vor shimba ele odată şi odată. ,,Timpurile
astea” însemnau pentru ei o ambiţie a ăstura săracii să-i vadă şi pe ei tot la
fel, după ce vor trece, vor scoate iar actele lor din groapă şi li se va face
dreptate. După ce termină treaba se întoarseră în casă. Cornul lunii se
226