PRIVEGHIUL-roman

PAGE 210 400
42
aşina securităţii mersese cale de vreo trei ore, ajunseseră
M
acolo unde trebuia spre dimineaţă, cei doi securişti
moţăiau, încadrându-l pe Ilie Georgescu pe bancheta din
spate, se-auzea doar motorul torcând şi şoferul, care, din
când în când, scuipa câte-o flegmă de tuse pe fereastra maşinii. După cele
auzite, erau într-un oraş mare ; maşinile făceau un zgomot asurzitor,
scârţâiau frâne şi mirosea a asfalt încins, călătorii se înghesuiau în
mijloacele de transport iar tramvaiele claxonau şi treceau cu mare viteză pe
lângă ei. ,,Cred că am ajuns în Bucureşti !”, gândi Ilie, şi trecând prin nişte
găuri, scârțâind caroseria maşinii, recunoscu că ajunsese pe la Leu, coborau
pe lângă Cotroceni spre cheiul gârlii, spre Ciurel. Intraseră într-o clădire
masivă, un bloc nou, probabil, şi urcase cu cei doi însoţitori până la etajul
patru, unde-l lăsaseră într-o anticameră singur-cuc şi-l invitaseră să ia loc pe
un scaun. Uşile erau capitonate şi la fiecare stăjuia câte-o sentinelă, peste tot
erau numai tăceri, un cimitir de tăceri păzit de soldaţi, ,,aici- zicea elabsurdul
ia proporţia tăcerilor…”
Rămas singur, căută să se orienteze unde se află, se ridică în picioare cu
prudenţă şi privi pe fereastră, văzu întradevăr că fereastra dă în stradă, o
stradă îngustă şi strâmtă ca străzile din oraşele orientale. De acolo de la
etajul patru avea o panoramă deschisă peste toată valea Dâmboviţei până la
Podul Izvor, recunoştea clădiri, în faţa blocului recunoscu un colţ din fosta
clădire a Arsenalului de război. Îi plăcu priveliştea, mai ales contactul cu
aerul de afară prin fereastra întredeschisă îl învioră şi-l trezi de-a binelea,
aprinse o ţigară şi asculta şi se gândea ce-o să se întâmple cu el.
Trecuse prin fel de fel de experienţe şi nimic nu-l mai impresiona, îi era
indiferent ce se va întâmpla cu viaţa lui. Îi părea rău că o lăsase pe Adina
singură, neajutorată, în preajma iernii. Iar trăiau drama unei despărţiri
brutale şi bucuria lor fusese de scurtă durată. Îi păştea un destin tragic, ca
un blestem, se întâlneau şi se despărţeu sub imperiul unor forţe absurde care
parcă-i urmăreau permanent. În acele tăceri, începu să ţăcăne o maşină de
scris, ţaca-ţaca-ţaca, era o atingere a nervilor plăcută , care-l trezi din
reveriile lui. « Nu mă simt nevinovat, Adino, şi nu mi-e frică de nimic ! »-
îi spusese el femeii când se despărţise de ea. « Vezi c-or să vină şi la tine, fii
atentă ce declari că ăştia se leagă de fiecare cuvinţel… » Aprinse iar o ţigară
şi dădu drumul fumului din gură într-un anume fel, rotunjind buzele şi
aruncându-l în cerculeţe care se ridicau în sus şi se destrămau în aerul tare al
dimineţii. Îşi aminti că aşa făcea şi la Normală, prin clasa a şasea; duminica
210