PRIVEGHIUL-roman

PAGE 21 400
camera ei să se dezbrace, tremura toată, apucase în faţa oglinzii, nemişcată,
şi se privea apatică, avea un chip aspru de băbuţă, aproape că nici ea nu se
recunoscu, riduri nenumărate îi brăzdau obrajii vineţii, ochii i se micşoraseră
încercănaţi de fardul abundent care-i cursese odată cu transpiraţia, pălăria
aia marea o făcea şi mai slabă, avea dreptate doamna Mareşal Maria
Antonescu când îi spusese că-i stă mai bine fără pălărie, să-şi facă şi ea un
coc mai înalt, îi dă mai multă distincţie. Luă pălăria de pe cap şi o aruncă pe
fotoliu, îşi strânse părul cu mâna şi încercă să şi-l facă coc, aruncă apoi jos
pe covor şalul de Canada şi descoperi un gât alb-rozaliu, brăzdat de nişte
vinişoare vineţii…
Intră şi Lina cu ligheanul în mână şi gândurile Elizei zburară ca un stol
de păsări aiurea. După ce-i puse ligheanul jos, Lina îi ridică şalul şi-l aruncă
în şifonier, apoi îi făcu patul să se odihnească.
-Lino, după ce mă odihnesc puţin, să vii să melgem la biselică!
-Cum doriţi dumneavoastră, cucoană!- îi răspunse Lina spăşită, pentru
a-şi spăla ruşinea prin care trecuse.
Se trânti în pat, dar nu putu să închidă ochii, o obsedau gândurile.
,,Oare de ce n-o mai invitase regina la mare?” În alte veri trimitea solie după
ea s-o însoţească la Balcic, ce proaspăt îi era în minte voiajul cu trenul regal,
apoi litoralul, Balcicul, acea oază fermecătoare de linişte, acel orient al
nostru cu coastele lui argintii, rămăseseră toate doar amintiri…O văzuse pe
regină cam rece, poate era supărată de discuţia cu Mareşalul care-i spusese
franc că el merge mai departe…Şi Mihai habar nu avea, a dat-o dracului de
ţară, stă toată ziua la Peleş în pantaloni scurţi şi montează şi demontează
nişte motoare, boala lui de neamţ care nu poate să doarmă fără şuruburi la
cap. Se duc dracului averile noastre şi el habar n-are ! Puse mâna pe o
carte « Dal mio Cuore al loro Cuore », era cartea răposatei care vorbea
despre refugiul lor din Moldova, ce timpuri şi-atunci…Şi încet-încet adormi
cu cartea în mână. Venise un somn agitat cu vise urâte din care nu putuse
desluşi decât unul :Era în bisercă, se ruga la cripta bărbatului şi vine
Vizanţu, birjarul lor, şi-o anunţă că Nicu e mort, îl junghiaseră legionarii, în
faţa castelului. Nicu zăcea într-o baltă de sânge cu gura rânjită şi cu ochii
scoşi, ea a început să strige prin somn: ,,Nicule, Nicule, unde eşti ,Nicule…”
A auzit-o întâi Lina care spăla nişte rufe, apoi Nicu care se trezise şi se
speriase de glasul ei :
- Ce-ai, mami, ce strgi aşa, parc-ai înnebunit !
-Nicule, mamă, mai trăieşti ?
-Cum adică mai trăiesc ? Dacă sunt aici înseamnă că trăiesc ! Ce sunt
obsesiile astea ?
21