PRIVEGHIUL-roman

PAGE 191 400
39
dina fu absorbită total cu noua ei îndeletnicire, deabia aştepta
A
dimineaţa să plece la şcoală să-şi vadă copiii, acea armată de
ochi şi urechi care se îndreptau spre ea cu glasurile lor
nevinovate, dulci şi catifelate. Unele femei atunci când nu au
copiii lor, au nevoie să-şi împartă dragostea maternă cu alte fiinţe şi ea
găsise gingăşia şi dragostea în aceste fiinţe mici, neajutorate, care aşteaptă
ca puii de rândunică să zboare şi ea, rândunica, îi învăţa taina zborului spre
viaţă, spre hăţişurile atât de întortochiate ale vieţii.
După ce termina orele pleca prin sat în munca de alfabetizare, umbla pe
toate uliţele cu câinii târâş, adesea în dizgraţia celor pe care trebuia să-i
înveţe tainele alfabetului, cărora şi lor, la rându-le, obosiţi de munca de
peste zi, numai de alfabetizare nu le mai ardea ; unii, bătrâni, încercau fel de
fel de giumbuşlucuri, ba că nu mai văd, ba că nu mai aud, ba că sunt
bolnavi…Ea, fără să schiţeze cele mai mici nemulţumiri, le lua mâinile uşor,
mâini arse de soare şi crăpate de atâta muncă, şi începea să schiţeze cu ele
semnele atât de întortochiate ale literelor prin aer. De la un timp, oamenii
începură s-o iubească şi s-o primească cu dragoste în casele lor, ,,doamna”-
aşa cum îi spuneau toţi- devenea din ce în ce mai apropiată de ei, de
necazurile şi de puţinele bucurii ale lor, unele femei începură chiar să-i
ceară sfaturi, fetele la fel, se gudurau pe lângă ea şi-o întrebau de-ale vieţii.
Pe la începutul lui octombrie, toamna se lăsă cu un vânt rece ; norii,
nişte nori înfuriaţi, închiseră natura şi peste sat se lăsă un văl de întuneric
care înfășură totul într-o negură. Era o atmosferă pe care nu putea s-o
suporte, o transpunea în trecutul ei plin de mizerie din care încă nu ieşise
deplin. Ei îi plăceau zilele însorite şi calde ale primăverilor şi verilor când
putea să viseze, să zburde şi să se joace cu copiii afară în marea carte a
naturii. O clipă îi trecu prin minte zilele însorite ale Mediteranei cu voiajul
ei de după nuntă. Nu-i spusese lui Ilie nimic despre această ispravă şi nici el
nu voise s-o descoasă, această amintire se închisese în ea ca o rană de care
nu trebuia să ştie nimeni. Pe Ilie îl găsi acasă supărat.
« Ce-ai , dragă, de eşti aşa de mohorât, parcă te-a influenţat natura asta
posomorâta ? »- îl întrebă ea mai mult glumind. « N-am nimic, nu mă lasă
lumea în pace, asta am, am avut o altercaţie cu Crivăţ şi a strigat la mine că
sunt duşman de clasă, ăştia vor să mă dea afară din învăţământ ca pe
Sterie ! » « Aiurea, ţie de Crivăţ îţi pasă ? » « Habar n-ai tu ce răutate este
în omul ăsta ! » « Şi ce altercaţie ai avut ? » « Venise Broscoiu cu taurele
191