PRIVEGHIUL-roman

PAGE 19 400
peisaj bucolic cu o primăvară frumoasă, se aşternuse peste toată valea
Bucovului un covor de verdeaţă, pădurea cânta, numai tril de păsări, un
concert demn de cel mai mare maestru al muzicii simfonice, apa Bucovului,
învolburată, umplea şi ea cu clipocitul ei, acea simfonie…
În marginea pădurii, pe o poeniţă, o zări pe Valeria, era îmbrăcată într-o
rochie albă, cu o coroniţă pe cap făcută din flori. Ea îi făcu cu mâna,
fluturând o batistă. El a luat-o la fugă spre ea strigându-i numele,Valeria,
Valeria!!! Deodată apa Bucovului s-a umflat ca ieşită din matcă, el s-a
aruncat ca nebunul în valuri…,,Nicule, Nicule,-striga ea- te îneci!”, dar el nu
auzea, înota prin valuri să treacă dincolo… După ce a ieşit din apă, Valeria
dispăruse! Dispăruse şi primăvara aceea, el era tot în chiloţi pe marginea
patului, se mira de ce nu este ud, doar înotase atâta prin apă… Acum apare
Valeria într-o cămaşă de noapte de borangic, de un violet-liliachiu prin care
i se bănuiau formele rotunde ale corpului, Nicu o prinde în braţe şi-o
trânteşte brutal în pat, i-a tras de cămaşă, pur şi simplu i-a rupt-o şi Valeria a
rămas goală în braţele lui, îi simţea răsuflarea ca unei fiare răpuse şi femeia
începuse să plângă : ,, Ce crezi, tu, ce crezi tu –repeta ea- că sunt curva ta ?
Crezi că numai de banii tăi am nevoie ? Am nevoie şi de dragostea ta,
Nicule…” ,, Cum ? Crezi că nu te iubesc eu ? Crezi că-mi bat joc de tine ?
Tu eşti viaţa mea, Valli, fără tine nu mai am nici-un rost !-îi repeta el şi-o
săruta, şi-o desmierda-de-aia am rămas aici în Bucureşti, pentru tine, altfel
plecam voluntar în război… ”
-Vaiii ! a venit băiatul meu acasă !- se auzi vocea Elizei Câmpinanu de
pe coridor. Intrase tip-til şi-i văzuse cismele la uşă. Linooo ! Unde dlacu
eşti,fatăăă -se răţoi ea la femeia de servici,ial ai adolmit ?
Eliza Câmpineanu trăise toată viaţa ei cu impresia că s-a ratat din cauza
unui defect de vorbire : pronunţa pe r ca pe l, defect ce contribuise mult la o
pronunţie franţuzească proastă . ,, Cine nu pronunţă bine pe r a ratat
învăţarea limbii lui Voltaile ”-filozofa ea în compania fanilor. Mergea de
două ori pe an la Paris. După câţiva ani de la moartea lui her Victor, avusese
aici o idilă de dragoste cu un pictor obscur care dorise s-o ia în căsătorie. Se
întâlniseră pe malurile Senei într-o seară de primăvară cu lună şi stele şi el îi
recita din Baudelaire : O Muse de mon cœur, amante des palais… Tânărul
pictor o întrebase dacă-i place Baudelaire şi ea răspunsese : ,,Ooo, mon
cel… telibiment… » Pronunţase aşa de prost că-i venise să intre în pământ !
Pictorul a strâmbat din nas, a zâmbit ironic , o ironie pe care numai francezii
pot s-o aibă… De atunci, adio întâlnire…Şi-i plăcuse mult de el, era un
copil frumos pe lângă ea, un copil pe care dorea să-l strângă la piept şi să-l
adore…Două luni l-a căutat seară de seară pe malurile Senei dar n-a mai
venit ; tristă , şi-a făcut bagajul şi a plecat în ţară. Îi rămăsese de la el un
19