PRIVEGHIUL-roman

PAGE 187 400
un colţ să nu ne-audă cineva, pe nea Ene l-au arestat, auzi că a fost legionar
şi l-au băgat şi la chiaburi că are avere ! » « Lasă-l, zice, că a fost un prost,
şi-a lăsat nevasta cu copiii şi a luat-o p-aia ! » « Aşa e, dar am auzit c-o duc
rău ! Nu l-am mai văzut de la Cotul Donului, era cu două bobine la spinare
cu băiatul lui Stancu Andreescu, ăsta săracu, a murit pe-acolo!”. Cu Ilie
Stănculescu fusese coleg de şcoală primară, îşi aducea aminte de el că învăţa
foarte bine şi-l luase statul şi-l dusese la normală la Câmpulung, făcuse apoi
facultatea la Bucureşti, un timp fusese învăţător la aplicaţie apoi profesor de
pedagogie şi director. « Să taci din gură să nu mai spui tu pe la alţii că mă dă
şi pe mine afară din învăţământ dacă aud că frati-mio a fost arestat ! » « Se
poate, dom’ director, cum să fac eu aşa ceva tocmai cu dumneavoastră ? »
Venise repede acasă, luase băiatul de mânecă şi fugise cu el la normală
să dea difedenţele la muzică şi vioară. Nu mai putea de bucurie că a reuşit
să-l căpătuiască şi pe el. La întrebarea ce-i mai fac copiii ăia, răspundea cu
fală că sunt amândoi la normală şi vor ieşi învăţători. Apoi la o lună,
maximum două, se ducea pe la ei, fie pe jos, fie cu căruţa. Mergea zile
întregi, avea o pereche de boi cam leneşi care se lăsau pe tânjală şi, de ce-i
îndemna, de-aia se muiau şi-şi micşorau pasul. Făcea o haltă de o zi la
Piteşti, se amesteca şi el printre căruţele mocanilor şi stătea la taclale cu ei,
povestindu-şi unii altora păţaniile lor din viaţă. Apoi o lua printre dealuri
spre Câmpulung, îndrăgise aşa de mult locurile încât îi venea greu să nu le
mai vadă. Venea cu pâine sau cu turtă şi cu ce mai găsea şi el, făcute de
nevastă-sa, şi sta de vorbă cu copiii şi-i îndemna să fie cuminţi şi ascultători,
să asculte profesorii şi să pună mâna pe carte că, dacă o vrea Dumnezeu, or
să scape de chinul sapei şi al secerii şi au să se facă şi ei oameni !.
Adesea, când îi trebuia bani de taxe, se ducea la cumnatu-său, Ion al
Micului, sau la frati-său, Ioviţă : « Bă, Nică, sau, bă, cumnate, dă-mi şi mie
nişte bani pentru copiii ăia să le plătesc taxele că-i dă afară din şcoală că ţioi
munci pe ei sau ţi-i dau înapoi… Am de gând să vând boii ăia să iau nişte
juncani… » « Păi ce, bă, Ionele,- îi răspundea pe un ton aspru şi certăreţ
frati-său, Ioviţă,- toată lumea asta trăieşte din şcoli, adu-i acasă la sapă şi la
secere ! Tu ai dus copiii la învăţătură pe spesele mele ? » « Păi nu ţi-i cer,
mă, Nică, pe degeaba, ţi-i dau înapoi, sau, dacă vreai să iai locul ăla de la
capul satului, ţi-l vând ţie mai ieftin ! » « Păi de ce nu spui, mă, Ionele,
aşa ?- îi surâdea mustaţa lui Ioviţă,- aş lua locul ăla de la capul satului să-i
fac Stanchii casă pe el, câţi bani îţi trebuie ? »
Ionel al lui Duran lua banii şi fugea la copii să le plătească taxele şi să-i
potolească pentru câteva luni. Apoi se ducea la Ion al Micului, pe la soru-sa,
şi din una din alta iar venea vorba de bani : « Bă, Nică Ioane, aşa şi pe
dincolo, aş vinde un pogon de pădure de la Poarta Gârii ! » « Vinde-l,
187