PRIVEGHIUL-roman

PAGE 180 400
acum face pe comunistul, să se intereseze şi ei în Silişte să vadă cine a fost,
că a fost cel mai mare legionar…şi pe de-asupra mai era şi beat…
Ilie Georgescu şi cu Adina se mutară în vechiul pomost al lui popa
Gheorghe, reparară gospodăria, şi-şi văzură de treaba lor. Castelul deveni
pentru ea un vis urât pe care trebuia să-l uite cât mai repede. Bărbatul
renunţă la funcţia lui de instructor la judeţeană şi veni învăţător în sat. Casa
lui, făcută de Avram, fusese vândută unor bucureşteni instalaţi proaspăt în
sat, după care fusese naţionalizată şi folosită ca un fel de casă de oaspeţi
unde dormiau cei de la judeţ când rămâneau peste napte în comună. Acum
erau clipele lor cele mai fericite de nebănuite plăceri intime pe care le simt
doi oameni care s-au iubit atât de mult.
Începeau fiecare zi cu interminabile discuţii despre viaţa lor anterioară,
cum s-a dus Ilie pe front direct din armată cu toate că Avram luptase să-l
scape iar Nicu Câmpineanu să-l înfunde, să-l bage pe linia întâi, doar s-o
alege praful de el, cum se arunca, disperat, în fiecare zi, înaintea cartuşelor
şi ele îl ocoleau, devenise de un pesimism incurabil, cum s-a regăsit el
datorită lui Gafencu care era un om de o moralitate ireproşabilă, cum o visa
pe Adina în fiecare noapte…Apoi întoarcerea armelor…sentimentul acela
de vinovăţie care-l ai când trădezi un prieten pentru că ţinuse mult la
Mareşalul Antonescu, apoi moartea maică-si şi a Dorinei, fiinţa aceea
nevinovată care devenise victimă propriilor părinţi, căutări şi întrebări fără
răspuns şi în sfârşit bucuria clipelor de faţă… Sufletul lui devenise un ghem
de contadicţii din care nu credea că va mai ieşi. Apoi urma Adina, îşi aducea
aminte de câte un moment din viaţa ei şi i-l povestea cu lux de amănunte.
« Există un destin, Adino, care ne conduce viaţa, ceva secret, care oricât neam
strădui noi să-l forţăm, tot rămâne ceva imprevizibil şi acest imprevizibil
dă sens vieţii… Ce s-ar întâmpla dacă noi de la naştere am şti cât trăim, pe
cine iubim, ce evenimente ne este dat să le trăim ? Uite, l-am văzut pe
Antonescu de două ori, aveai impresia, când priveai la el, că e un mit şi s-a
dus măturat de istorie…Poate unul din cei mai mari patrioţi ai noştri…Dar a
trăit în eroare… » Adina îşi pusese pe ea cea mai frumoasă rochie luată din
Italia, din voal roz, şi se învârtea pe lângă Ilie ca o naiadă, nu-şi pierduse cu
nimic din frumuseţea ei, deşi trecuse prin multe, suferinţele o maturizaseră
şi o fortificaseră sufleteşte, vorbea aşa de dulce cu glasul ei de catifea, încă
mai trăia in lumea ei departe de evenimente şi de mizeria prin care treceau.
Un singur fapt îi nemulţumia, Adina nu putea să mai aibă copii, voiau să
lase şi ei un moştenitor viitorului dar nu mai era posibil. Privea pe geam
pădurea Bucovului cum se desena cu tuş pe pânza vineţie a cerului şi se
întrista. Dar îşi găsea repede echilibrul în copiii de la şcoală; cei două zeci
de copii din Moldova, fii ai secetei, plecară la gară conduşi de ea, se legase
180