PRIVEGHIUL-roman

PAGE 18 400
-Ce să fie, domnu Nicu, jale şi tristeţe, pleacă oamenii la gară, le vin
ordine şi pleacă, săracii, prin noroaie cu droaia de copii şi neveste după ei.
Încolo e bine, a fost tineretul în vacanţă şi-a dat baluri şi s-a distrat ; are
popa o fată !…Să vezi ce frumoasă s-a făcut ! Cred c-o ştiţi, pe Adina ! Că
zicea cocoana : ,,Lino, fata asta e bună pentru Nicu meu!” Da eu de colo :
,, Fugi, cocoană, că nu se uită Nicu dumitale la ea !”
O văzuse şi el pe Adina la o serbare de 10 Mai, pe Luncă, cântase un
cântec şi-i sărise -n ochi, era o copilandră neîmplinită, el venise călare,
îmbrăcat în costumul de elev-ofiţer şi se uita de sus la ei. Se aşezase lângă
un stejar şi se bătea peste cismă cu o cravaşcă, uitându-se la tineretul acela
nou…
-Mami să-şi aleagă consoarta ei, pe mine să-i spui să mă lase-n pace !
Şi gândul îi fugi la Bucureşti, la artista de varieteu pe care-o părăsise
decurând. ,,N-o dau pe Valli pe-o mie de Adine”, gândea el. Era brăileancă,
câţi cuţitaşi nu se bătuseră în Brăila pentru ea! ,,Noi, brăilencele, suntem
neam de grecoaice, focoase şi date dracului ! ” . Era frumoasă cum nu mai
văzuse femeie pe pământ şi mai ales focoasă! Avea talent, cânta frumos şi
juca teatru, o încadrase Tănase la Odeon în Bucureşti. Nicu o cunoscuse
după un spectacol de revistă, o invitase la o masă la restaurant şi-i propusese
franc, dragoste. Era prima femeie din viaţa lui şi nu mai putea de dorul ei.
Se ducea săptămânal la ea acasă şi-o copleşise cu cadouri şi complimente.
-Am o fată, Lino, în Bucureşti de o mie de ori mai frumoasă ca Adina
voastră !-răspunse el într-un târziu. E artistă la Odeon…
- E şi păcat să n-aveţi! Tânăr sunteţi, frumos sunteţi, bogat nu mai
vorbesc ! Dar noi ne-am luat cu vorba şi-am uitat să vă pun masa ! Vaide
păcatele mele!
-Îmi aduci ceva în dormitor că sunt obosit şi vreau să mă odihnesc
puţin- o rugă el şi deschise uşa dormitorului. ..
Avea un an de când nu mai dormise în patul lui de burlac. Servi masa
cam fără chef şi trecu la fereastră. Privi pe geam în depărtare, norii se
rostogoleau ca nişte arătări, ieşeau de undeva de pe coama dealului, treceau
peste luncă şi se duceau spre apus ; vântul se înteţise şi el, trecând printre
copaci, ca o nălucă a toamnei, frunzele îngălbenite se jucau pe la ferestre ca
nişte fluturi în toiul nuntirii, burniţa, se-aburise geamul, lumina înserării se
strecura prin perdele discretă şi obosită. Se melancoliză ! De ce venise el din
Bucureşti ? Căldura şemineului îl muie şi adormi. Şi visă un vis frumos ; se
făcea că era în casă la Valli, se dezbrăcase, rămăsese doar în maieu şi
chiloţi, aştepta să vină ea din baie să se aşeze lângă el… În locul ei însă
apăruse un băiat, un picolo, credea el, care-i spuse că Valeria îl aşteaptă sub
poalele pădurii. Şi el se uită pe fereastră s-o vadă : i se deschisese în faţă un
18