PRIVEGHIUL-roman

PAGE 160 400
gudura Adina pe lângă el, ca un copil care aşteaptă să fie sărutat şi mângâiat
şi alintat, de ce taci, parcă ţi-a luat Dumnezeu gura, zi-i şi tu ceva… »
Ilie încremenise pe pat ca o statuie, doar mâna, o mână aspră de bărbat
în floarea vârstei, i-o trecea din când în când prin păr, prin părul acela de
odinioară mătăsos care-l fermecase cu mirosul lui, i-o trecea de la frunte
spre ceafă şi o privea extaziat ca pe o minune, îi privea chipul ei de zână,
ochii aceia mari, cu sprâncenele arcuite şi cu nişte gene lungi, buzele mari,
cărnoase, pe care le sărutase el odată, obrajii ei puţin ofiliţi care purtau în ei
toată suferinţa prin care trecuse.
«Mi-e rău Adino, trebuie să vomit,-îi spuse el într-un târziu, ieşind din
strânsoarea caldă a braţelor ei, trebuie să mă eliberez de starea asta idioată
în care am intrat, am băut în neştire să uit de tot şi de toate şi nu mai pot, se
învârteşte totul cu mine şi în mine, simt că trebuie să mă eliberez de starea
asta nenorocită în care am intrat ! » « Hai în balcon, acolo e aerul rece şi te
înviorează, îl rugă Adina, ţinându-i cu o mână fruntea în palma ei caldă,
încearcă şi provoacă-ţi singur acea stare!”
După ce se eliberă, Ilie Georgrscu, ceru apă şi se spălă, era transpirat
tot şi pe faţă îi curgeau într-una broboane de sudoare. După ce s-a potolit şi
şi-a revenit, s-a uitat peste orizontul acela roşu care se trezea la viaţă şi face
farmecul dimineţilor de vară, nişte fascicole de raze lungi care plecau din
astrul ieşit pe jumătate peste vârfurile brazilor spre valea răcoroasă a
Bucovului, căzând în apa care şerpuia uşor şi spărgându-se în mii de scântei
pe oglinda ei. « Hai, îi şopti Adina, s-a terminat cu răul tău ! - şi l-a prins de
mână şi el deabia atunci i-a simţit căldura trupului în contrast cu corpul lui
rece ca ghiaţa- hai, mai zise ea, să vedem prin ce lumi am trăit noi în ăst
răstimp cât am stat despărţiţi, sau mai bine odihneşte-te că mâine, adică
astăzi, ne aşteaptă o nouă zi, te-au numit ăştia preşedintele comisiei de
împropietărire şi trebuie să fii în firea ta. »
Ilie Georgescu se sculă târziu, dormise ca un prunc şi acum îşi
aprinsese o ţigară în timp ce Adina pregătea masa în bucătărie. Privea
camera, ,,cuibul Câmpinencilor”- cum o numea el- şi-i veni greu să creadă
că putuse să doarmă aici. Pe pereţi tablourile Câmpinenilor priveau la el cu
reproş, se simţea ca un intrus, niciodată nu gândise că se vor întoarce
timpurile astfel. ,,Oare de ce nu intrase Ion al Oaţii aici să le arunce şi pe
astea la foc ?” Îi povestise Adina ce se întâmplase cu o zi înainte şi rămăsese
surprins de curajul acestui analfabet care se credea buricul pământului. Ăla
o ţinuse una şi bună : ,,Şă ia puterea, să dea puterea, să lupte pentru cauza
partidului, să lichideze moşierimea şi burghezia aşa cum l-a învăţat pe el
tovarăşul Stalin…” Şi Ilie începu să râdă singur pe marginea patului. ,,Ce-ai,
domnule, de râzi aşa cu gura până la urechi?- îl întrebă Adina , intrând cu
160