PRIVEGHIUL-roman

PAGE 159 400
« Care om bun ? »- repetă ea întrebarea, nerecunoscând vocea lui Ilie.
« Eu, Ilie Georgescu ! » Nu se poate, auzise despre el că-şi dăduse sufletul
prin Tatra odată cu băiatul lui Ioviţă, doar că nu se întorcea la ea sub formă
de strigoi ? « Care eu ? »- repeta Adina trmurând de spaimă. « Eu, Adino,
eu, Ilie Georgescu ! »- răspundea el între timp, afectat că nu-i mai
recunoştea vocea şi nici pe el. « Care eu, care Ilie Georgescu, că Ilie
Georgescu este mort ! »- îl înteba ea cu inima la gură, plângând speriată şi
retrăgându-se pe scări spre camera ei. Avea impresia că tot ce se întâmplă
acum este în vis, aşa de mult se amestecaseră la ea visele cu realitatea încât
cu greu mai putea să facă deosebirea între vis şi realitate. În singurătatea ei
aici la castel avusese multe asemenea coşmaruri, îl visa adesea pe Nicu
Câmpineanu, odată l-a visat balerin la opera italiană, probabil reflexe din
viaţa lui cu artista de la Odeon, rămăsese în sufletul ei o fărâmă de gelozie
din acel timp…Apoi pe Ilie Georgescu, făceau nuntă, şi asta înainte de a
auzi vestea cea tristă că el ar fi murit în Tatra. şi nunta în mintea ei însemna
moarte. ,,De ce la români moartea se asociază cu nunta ?”- se întreba ea şi se
gândea la ciobanul care-şi transformase moartea într-o fermecătoare mireasă
cu care trecea în nemurire, poate o reminiscenţă dacică a trecerii în lumea de
dincolo… Îşi visase şi părinţii, pe taică-său, pe catafalc, în biserica de acolo
din sat şi pe maică-sa îmbrăcată în alb, păzindu-l singură acolo, altădată îşi
visase mama adevărată, se întâlnise cu ea în pădure, şi fugise de ea, i se
păruse că e o ţigancă…Visa adesea oameni din sat cu care nu se mai
întâlnise cu ei de ani de zile sau spiţe boiereşti, rude ale Câmpinenilor, în
diferite situaţii bizare…
« Eu sunt, Adino, n-am murit, sunt doar rănit ! »- relua Ilie Georgescu
răspunsul pe un ton dulce ca s-o înduplece pe Adina să-l cunoască. « Dacă
tu eşti Ilie, atunci cobor la tine ! »- zise femeia hotărâtă de data aceasta să
vină la el. Şi-l recunoscu şi se aruncă fericită în braţele lui ca un copil şi se
sărutară şi se îmbrăţişară « Ce e cu tine, cum s-a întâmplat, miroşi a
băutură, hai în casă, intră pe aici… »
,,Când vin clipele de adevărată fericire- gândea Ilie- natura îşi opreşte
cursul ei, dispare totul, nu mai există pământ, nu mai există univers, centrul
a tot ce există pe lumea asta şi pe alte lumi din univers, din toate galaxiile ,
se mută în sufletul nostru, el iradiază această lumină cosmică care se
numeşte simplu : fericire. Această stare n-ar exista dacă n-ar exista şi
reversul ei : nefericirea. Prin fericire şi nefericire omul se deosebeşte de
toate animalele de pe pământ. Fericirea e ca o pasăre pe care, dacă nu o ţii
bine, îţi scapă printre degete şi zboară în altă parte.” « Prostuţule, de când te
aştept, de câţi ani, de câte luni, de câte săptămâni, de câte zile…şi de câte
nopţi şi tu vii în această stare la mine…Și la această oră să mă sperii, se
159