PRIVEGHIUL-roman

21.12.2016 Views

PAGE 156 400 crucii. În uşa cimitirului aprinse o ţigară şi stătu câtva timp să se odihnească, era obosit şi nemâncat, hăituit de timpuri ca un câine. Se gândi încotro s-o ia, unde să se ducă şi-i veni ideea pe care i-o şoptise maică-sa din adâncuri să meargă acasă la el şi să se odihnească. O luă pe scurtătură spre casă, se întunecase deabinelea, câţiva câini lătrau pe Linie, satul i se păru pustiu, era parcă o localitate străină ca cele de pe front golite de oameni, ajunse în dreptul porţii şi citi cele două tăbliţe cu ,,regretele eterne” ale celor două femei; poarta era încuiată cu un lacăt mare iar deasupra ei o tăbliţă pe care scria ,,de vânzare”. ,,Cum adică ,,de vânzare?”- se întrebă el- nu cumva Avram pusese totul la cale cu gândul că nu mă mai întorc eu din război ?, sau poate a auzit că am murit ?, poate zice că e casa făcută de el şi e dreptul lui s-o vândă…” Încercă să sară gardul înalt dar nu putu, nu-l mai ajuta piciorul. şi nici nu mai insistă. Umbrele nopţii îl înfiorară. De ce să se mai ducă înăuntru ? Să vadă aceleaşi lucruri pe care le lăsase şi care-i vor aduce aminte de tot trecutul lui ? Va găsi, poate, şi picioarele acela de lemn puse la capul patului şi hainele lor şi sufletele lor rătăcite prin acele încăperi care-l vor urmări ca nişte strigoi şi-l vor dojeni pentru tot ce făcuse el ? Sau poate îl va găsi pe Ilie Avram tolănit pe pat, dormind, aşteptând să dea ochii cu el… Se dezlipi cu greu de poartă şi o luă devale, spre centrul satului, pe Linie, avea certitudinea că trebuie să se întâlnească cu cineva, să-l invite în casă, să-i pună masa şi apoi să-l roage să se culce barem o noapte la el. Pe Linie văzu lampa aprinsă la cârciuma lui Şoarice, privi peste obloane şi o zări pe Ioana numărând banii, scosese toate hârtiile pe tejghea şi le întocmea uşor una peste alta, punându-le în teancuri. Bătu de câteva ori în obloane şi Ioana vârî repede teancurile în cutia de sub tejghea şi ieşi la el. « Cine e ? »- întrebă ea, crezând că era vreun flăcău cu care se drăgăluia ea. « Om bun ! »- zise Ilie Georgescu. Ioana desfăcu obloanele şi rămase surprinsă când îl văzu pe Ilie Georgescu: ,,Aaaa, dom’ţător!”- se miră ea- când aţi venit, c-am auzit eu că v-a pus în comisia aia cu pământul… să vă fac ceva de gustare…şi-o ţuică…” ,,Bine, Ioană, fă ce vreai tu, că mi-e foame şi mie sete şi mi-e scârbă de viaţa asta…” ,,Auuu, de ce dom’ ţător ?” ,,Eu vin din altă lume, Ioană, nu mai pot să mă împăc cu lumea asta!” Femeia ieşi săi aducă ceva mâncare, în lipsa ei, Ilie Georgescu luă sticla cu ţuică de pe masă şi o puse la gură, foamea dăduse în sete şi Ilie sorbi cu o poftă nebună din licoarea ameţitoare. Simţi că se dilată totul în el şi îl cuprinse căldurile, apoi păru că rafturile de prin prejur defilează prin faţa lui precum osaşii când dau onorul superiorilor. « Noroc şi bine aţi venit, puse şi ea mâna pe un ţoi, hai sus în camera mea c-am pus masa acolo ! - îl luă ea de braţ şi-l împinse în prima cameră mai mult cu forţa, că mai vine vreun papă- lapte 156

PAGE 157 400 din ăştia care au venit cu aere din război, luate de acolo de la armata roşie şi ne strică cheful, că veni mai adineauri Ion al Oaţii să bea o ţuică şi mi-a povestit cum a tras el la primărie şi i-a cerut lui dom’ Dinu puterea… » « Ce putere ? »- rămase Ilie mirat. « Păi… tocmai asta e, ce putere, cică cine l-a ales pe el primar, Giongărăii cu moara lor, sau Mocăneştii, sau Şoarice, zice, ne-a băgat şi pe noi în oală cu ei… » Ilie Georgescu privi camera care defila prin faţa lui, era aceeaşi cameră pe care o frecventase înainte de război, aceleaşi tablouri pe peretele din faţă, Șoarice, ginere şi Șoriceoaica, mireasă, deasupra cărora era pus câte un prosop cusut de Ioana, cu arnici, acelaşi pat tabliu, ceva mai lucit pe care era aşternută o velinţă oltenească de lână adusă de Ioana de la Drăgăşani când fusese să se aprovizioneze cu vin. « Nea Dumitru ce mai face ?- o întrbă el mai mult bâlbâind, mai e bolnav ? » « Ce să facă, dom’ ţător, i-a luat Dumnezeu picerilii de tot, se târăşte ca lăbârcile pe jos… » Între timp se deschise uşa şi apăru şi Şoarice învelit tot în nişte cârpe, era un mototol de carne din care cu greu mai bănuiai unde este capul şi unde sunt picioarele. « Ioană, ai luat, fă, pământul ăla de la cocoana ? »- o întreba el, tremurând şi oftând. « Ce pământ ? »- interveni Ilie care deabia mai putea să mai vorbească. « De la Câmpineanca, c-a vândut aproape toată moşia, că ea cu fie-său au spălat putina şi-au lăsat-o pe amărâta aia de Adina să tragă de belele ! » « Păi Adina nu mai e la Bucureşti ? » « Păidar… a venit la castel, e singură acolo, umblă ca o vrăjitoare singură prin castel… Au pus-o ăştia şi-n comisie… Hai, du-te-n casă, se adresă ea lui Şoarice, câ am eu grijă…Visează numai pământ, dom’ ţător, el moare şi viseză pământ !. » Ilie Georgescu bea mereu, nici el nu ştia de ce bea, probabil că ar fi vrut să bea de bucurie că a sosit teafăr acasă, alţii n-au mai ajuns deloc, sau probabil bea de bucurie că războiul s-a sfârşit, bea poate şi de necaz, pentru toată viaţa lui amărâtă, pentru mama lui pe care o găsise moartă, sau pentru amărâta aia care umblă ca o vrăjitoare prin castel… Privi la Ioana care mergea ca o raţă cu şoldurile împlinite călcând când pe un picior când pe altul şi o găsi mai frumoasă, avea obrajii rumeni , plini de sănătate şi o faţă bălană cu nişte ochi sclipitori. « Ioană, zise el îngânând cuvintele, te-ai făcut frumoasă, eşti bună al naibii de iubit ! » « De ce să nu fiu dom’ ţător, puţini au ochi pentru mine, te-ai dus la alde Dorina lui Avram, eu ce-aveam ? » Ilie o trase lângă el şi încercă s-o sărute, fata nu opuse rezistenţă, zise numai, ,,stai să sting lampa că taticu nu mai are somn şi poate vine peste noi”. Și se culcară amândoi în pat, trăgând velinţa peste ei, cu simţurile rătăcite de aburul băuturii. Ilie Georgescu se trezi pe la miezul nopţii cu gura amară, privi pe geam, o lună plină făcea lumină ca ziua, la un moment dat nu ştiu unde se 157

PAGE 157 400<br />

din ăştia care au venit cu aere din război, luate de acolo de la armata roşie şi<br />

ne strică cheful, că veni mai adineauri Ion al Oaţii să bea o ţuică şi mi-a<br />

povestit cum a tras el la primărie şi i-a cerut lui dom’ Dinu puterea… »<br />

« Ce putere ? »- rămase Ilie mirat. « Păi… tocmai asta e, ce putere, cică cine<br />

l-a ales pe el primar, Giongărăii cu moara lor, sau Mocăneştii, sau Şoarice,<br />

zice, ne-a băgat şi pe noi în oală cu ei… »<br />

Ilie Georgescu privi camera care defila prin faţa lui, era aceeaşi cameră<br />

pe care o frecventase înainte de război, aceleaşi tablouri pe peretele din faţă,<br />

Șoarice, ginere şi Șoriceoaica, mireasă, deasupra cărora era pus câte un<br />

prosop cusut de Ioana, cu arnici, acelaşi pat tabliu, ceva mai lucit pe care era<br />

aşternută o velinţă oltenească de lână adusă de Ioana de la Drăgăşani când<br />

fusese să se aprovizioneze cu vin. « Nea Dumitru ce mai face ?- o întrbă el<br />

mai mult bâlbâind, mai e bolnav ? » « Ce să facă, dom’ ţător, i-a luat<br />

Dumnezeu picerilii de tot, se târăşte ca lăbârcile pe jos… » Între timp se<br />

deschise uşa şi apăru şi Şoarice învelit tot în nişte cârpe, era un mototol de<br />

carne din care cu greu mai bănuiai unde este capul şi unde sunt picioarele.<br />

« Ioană, ai luat, fă, pământul ăla de la cocoana ? »- o întreba el, tremurând şi<br />

oftând. « Ce pământ ? »- interveni Ilie care deabia mai putea să mai<br />

vorbească. « De la Câmpineanca, c-a vândut aproape toată moşia, că ea cu<br />

fie-său au spălat putina şi-au lăsat-o pe amărâta aia de Adina să tragă de<br />

belele ! » « Păi Adina nu mai e la Bucureşti ? » « Păidar… a venit la castel,<br />

e singură acolo, umblă ca o vrăjitoare singură prin castel… Au pus-o ăştia<br />

şi-n comisie… Hai, du-te-n casă, se adresă ea lui Şoarice, câ am eu<br />

grijă…Visează numai pământ, dom’ ţător, el moare şi viseză pământ !. »<br />

Ilie Georgescu bea mereu, nici el nu ştia de ce bea, probabil că ar fi vrut să<br />

bea de bucurie că a sosit teafăr acasă, alţii n-au mai ajuns deloc, sau probabil<br />

bea de bucurie că războiul s-a sfârşit, bea poate şi de necaz, pentru toată<br />

viaţa lui amărâtă, pentru mama lui pe care o găsise moartă, sau pentru<br />

amărâta aia care umblă ca o vrăjitoare prin castel…<br />

Privi la Ioana care mergea ca o raţă cu şoldurile împlinite călcând când<br />

pe un picior când pe altul şi o găsi mai frumoasă, avea obrajii rumeni , plini<br />

de sănătate şi o faţă bălană cu nişte ochi sclipitori. « Ioană, zise el îngânând<br />

cuvintele, te-ai făcut frumoasă, eşti bună al naibii de iubit ! » « De ce să nu<br />

fiu dom’ ţător, puţini au ochi pentru mine, te-ai dus la alde Dorina lui<br />

Avram, eu ce-aveam ? » Ilie o trase lângă el şi încercă s-o sărute, fata nu<br />

opuse rezistenţă, zise numai, ,,stai să sting lampa că taticu nu mai are somn<br />

şi poate vine peste noi”. Și se culcară amândoi în pat, trăgând velinţa peste<br />

ei, cu simţurile rătăcite de aburul băuturii.<br />

Ilie Georgescu se trezi pe la miezul nopţii cu gura amară, privi pe<br />

geam, o lună plină făcea lumină ca ziua, la un moment dat nu ştiu unde se<br />

157

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!