PRIVEGHIUL-roman

PAGE 147 400
acasă, pe el cine-l mai aştepta ? Şi ce e o viaţă în plus şi aia amărâtă ? Îşi
trăsese raniţa în faţă, puşca mitralieră pe umărul drept, îşi pipăise carnetul cu
însemnări pe care-l pusese în buzunarul secret al vestonului şi-şi făcuse
semnul crucii, după care se urcase în şalupă. Era sigur că ei sunt nişte
oameni de sacrificiu…Să te arunci în faţa inamicului, fără a mai avea o
şansă de scăpare era o curată nebunie. Plecaseră spre dimineaţă pe la
cântatul cocoşilor, se-auzea în sat câte un cucurigu şi plescăitul lopeţilor, o
luaseră pe lângă mal prin nişte tufişuri, trebuia să se strecoare prin stufăriş,
să urmeze firul apei până trec dincolo, pe malul celălalt, sub un dâmb, acolo
trebuia să se organizeze în grupe de câte şapte, s-o ia prin porumburi târâş şi
să atace inamicul care era cartiruit la marginea satului.
Pe la jumatea apei însă au fost descoperiţi şi au fost întâmpinaţi cu un
baraj de foc de mitralieră care le-a dezumlat toate şalupele, mulţi au căzut
morţi în apă, iar răniţii şi cu cei rămaşi în viaţă s-au răspândit înot pe
suprafaţa apei. Ilie scăpase şi de data aceasta, urcase dâmbul ud leoarcă şi o
luase prin porumburi, îşi chemă camarazii care mai rămăseseră în viaţă şi se
organizară în grupuri mai mici, trebuiau să atace succesiv, să bage spaimă şi
derută în inamic, după care intervenea grosul trupelor. Muniţia lor era
limitată şi trebuia folosită raţional. În mersul lor târâş se făcuseră ca porcii
de noroi, hainele erau ude, iar unii dintre ei renunţaseră şi la raniţe. Primul
foc l-a tras el, ieşise din lanul de porumb şi zărise pe drumul care intra în
sat trei maşini nemţeşti ce poposiseră lângă şanţ, soldaţii se încălzeau la foc
şi vobeau în şoaptă. Când s-au văzut descoperiţi, au abandonat maşinile şi
au fugit. Focurile de puşcă mitralieră s-au înteţit, au început să tragă şi
obuzierele, după care ruşii băgaseră în funcţie catuşele lor care erau spaima
nemţilor. ,,Înaintareaaaa !”- se auzea peste tot- şi glasuri pline de bucurie
răzbăteau în acea dimineaţă până hăt departe peste satul pustiu.
Al câtelea botez al focului fusese acesta ? Ilie nu mai le ţinea socoteala,
se avânta nebuneşte în luptă, nu-i mai păsa de viaţă, la Carei juca la cărţi cu
soldaţii în iureşul focului, era o nebunie curată, se dezlănţuia în ei o bucurie
fără margini când vedeau ţărani îngenunchiaţi, sărutându-le mâinile…
Întindeau hore şi sârbe şi jucau îndrăcit la muzica unui acordeon sau a unei
viori, trecând pe lângă ei şi câteodată şi prin ei câte un glonte.
Trecerea graniţei în Ungaria, apoi în Cehoslovacia era o bravură care li
se părea de neînchipuit… Să-i fugăreşti pe nemţi cu maşina lor de război
irezistibilă…şi ruşii se bucurau, ei o ţineau una şi bună : ,,poideom na
Berlin ! poideom na Berlin…” Ce Dumnezeu îi ajutase pe ei să ajungă
acolo ? Ce Dumnezeu îi salvase lui viaţa în atâtea împrejurări ? Sunt
întrebări la care nu putea să mai răspundă. Omul are resurse în el nebănuite
care, folosite raţional, îl fac zeu şi-l ridică deasupra tuturor fiinţelor…
147