PRIVEGHIUL-roman

PAGE 144 400
îmbrăţişau şi se topeau unul în braţele altuia. Acolo în casa aia de bârne
născuse ea un plod frumos…. ,,Aoleooo, Doamneee, copilul este necaz !”-
îşi aminti ea ce-i spunea maică-sa, preoteasa, dar ce necaz- se gândea ea- şi
cum nu ştiusem şi eu că sunt gravidă, sau ştiusem şi nu luasem în seamă
toată chestia asta, mai ales după bombardament…Şi copilul se făcuse mare,
parcă mai avusese ea un astfel de vis cu un astfel de copil, ca la trei ani aşa
cu nişte obraji bucălaţi, un băiat dolofan, alerga de dimineaţa până seara prin
poiene şi prin pădure… În celălalt vis, Nicu fugise cu el în valurile mării,
acum alerga ca nebunul să prindă fluturii care se-aşezau pe flori, în zadar îl
striga maică-sa, ,,Ilie, Ilie !”, că tot Ilie îl chema, ca pe taică-său, ,,stai la
locul tău, Ilie, că vine taică-tău de la şcoală“- taică-său era la şcoală- vezi- şi
când venea el îi sărea în braţe, ,,hai, tati, să prindem fluturi că aşa mi-ai
promis”, ,, hai, Adino, şi tu !” şi se iau câte trei de mână şi fug prin poiană
până în pădurea din apropiere şi băiatul scapă de lângă ei şi fuge printre
nişte tufani, ,,tati, tati, veniţi la mine să vedeţi pe muma pădurii !” şi fug
într-acolo s-o vadă, era o femeie hâdă şi urâtă şi pe Ilie , când o vede, îl trec
sudorile, nişte reci şi sălbatice fiori, ,,asta nu e muma pădurii, asta e Dorina,
voi nu vedeţi cum ameninţă din acel picior ? asta mă urmăreşte…” - aşa
zisese Ilie, asta fusese ultima lui vorbă şi visul se destrămase…Ce vise
nenorocite, tremumura Adina toată. De ce tocmai acum îi ieşise în faţă
Dorina asta ? Când era copil, auzise şi ea de drama prin care trecuse, se
dusese vestea peste tot satul cum îi tăiaseră doctorii picioarele şi cum
mergea în cârjele ei de lemn, cum apăruse ea la şcoală în acele papainoage
şi cum se uitau copiii la ea şi râdeau de ea : ,,vine schioapa pe cărare/ cu
ghiozdanul la spinare…” şi cum se urâţise ea de-alungul vieţii…,,Cum de o
luase Ilie, Doamne ?”- se întreba Adina acolo în patul ei.
Ploua cu frunze moarte peste pădurea aceea, o romanţă tristă şi banală,
cântată de cineva nevăzut : ,,îţi mai aduci aminte, doamnă ?/ era târziu şi
era toamnă…” De departe se vedeau venind nori grei care învăluiau zarea,
vântul în vârteje lua frunzele şi se războia cu ele, precum un roi de fluturi
beţi care se zbăteau la geamul ei şi cădeau morţi, căptuşind potecile. Se
lăsase seara, luna beteagă ieşea rar printre buzele norilor, revărsându-şi
veninul auriu peste umbrele copacilor, sonorităţi vagi, clopote de biserici,
zbierete de mioare, susur de frunze bătue de vânt, glasuri de păsări sălbatice,
se auzeau în urechile ei, amestecându-se cu imaginea cerului războinic în
care norii deveneau arătări înspăimântătoare, toate acestea o duceau într-o
altă lume, lumea de dincolo de viaţa ei…
144