PRIVEGHIUL-roman

PAGE 143 400
plângă, a venit pe la el, doamnă, şi l-a găsit mort…şi eu i-am povestit despre
dumneavoastră cum v-a prins bombardamentul şi-aţi stat aici în spital…V-a
lăsat aceste flori şi-o scrisoare…a plecat tare îngrijorat…
-Tot romantic a rămas…,l-am şi visat… şi Adina începu să plângă şi
ea.
-Nu mai plângeţi, doamna Adina! Mă duc să-i spun şi lui domnu’
doctor şi să vă aduc ceva mâncare că sunteţi tare slăbită…
-Prin ce lumi aţi colindat, domniţă?- glumi doctorul, venit să vadă
minunea-minunilor.
-Nu ştiu, domnule doctor !- îi răspunse Adina obosită.
-Să mănânci şi să te odihneşti, într-o săptămână trebuie să te punem pe
picioare…- o sfătui doctorul, care se mira şi el în sinea lui câte forţe latente
zac într-un om şi medicina modernă nu le cunoaşte, habar n-are de ele! Eu
cu sora Elena avem treabă, mănâncă şi citeşte-ţi scrisoarea în linişte!
Adina rămase singură cu scrisoarea în mână, vru să amâne cititul după
ce va mânca ceva, se simţea sleită de puteri, dar nu putu, despături hârtia şi
începu să citească : « Iubita mea…Era surprinsă, niciodată nu-i zisese el,
iubita mea, o mângâiase simplu, Adina mea, sau, Adinuţa mea, sau mai
simplu, Dragă, o singură dată îi scrisese, Regina mea cea rătăcită prin
infern, ce-o fi înţeles el prin infern ? căci într-adevăr fusese infern toată
viaţa ei…Auzise ea un proverb de la o ţărancă bătrână, maică, cine n-are
noroc dimineaţa, n-are toată ziua, tot fără noroc moare. Niciodată în viaţa
mea n-am crezut că o să ne reântâlnim în aceste tragice condiţii… Adina
citea şi se întreba cum va mai ridica ea ochii în faţa lui după greşelile pe
care le făcuse, măritându-se cu Nicu Câmpineanu…Trebuie, draga mea
regină, să se limpezească cerul atât de învolburat al inimilor noastre,
trebuie să devină senin şi curat ca şi visele noastre de odinioară, eu cred în
viaţă, mai ales după terminarea măcelului prin care am trecut şi mai
trecem, e totul ca o purificare care va veni şi ne va mântui de toate relele
prin care am trecut… » « Eu nu mai cred, dragă Ilie », îngâna ea într-un
dialog imaginar cu el. În lunga ei agonie visase un vis de care acum îşi
reaminti, era acolo în Transilvania cu el, îi făcuse o vizită ca atunci şi
rămăsese cu el. Şi îşi făcuseră o casă din bârne pe coama acelui deal unde
stătuseră ei şi se iubiseră pe acea poieniţă plină cu toate florile de pe
pământ, seara stăteu pe iarbă sau pe fânul proaspăt cosit, cu faţa în sus şi
numărau stelele, la fiecare douăzeci de stele îşi dădeau unul altuia câte un
sărut şi-şi făcuseră socoteala că n-ar mai termina cu săruturile dacă ar sta să
numere toate stelele de pe boltă, apoi o luau prin lumea lor de basm în careşi
imaginau că sunt rege şi regină peste un regat imaginar şi fugeau ca
nebunii în apa unui râu care curgea prin apropiere şi se scăldau şi se
143