PRIVEGHIUL-roman

PAGE 135 400
prin infern, dar era prea prozaic, ar fi râs Elena de el, în sfârşit, după atâta
amar de timp sunt lângă tine, ce păcat însă că nu-ţi pot vorbi şi tu nu-mi
poţi răspunde la toate întrebările pe care ţi le-aş pune despre tot ce s-a
întâmplat în acest răstimp blestemat, sunt convins însă, îmi spune o forţă
din afara mea că tu te vei trezi şi vei citi această scrisoare pe care o scriu
acum sub emoţiile crude ale revederii noastre atât de tragice… Da, draga
mea, reţin ultima noastră revedere, reţin şi ce am zis eu atunci când am
intrat în cameră, Doamne- am zis- frumoasă s-a mai făcut, aşa obosită
parcă este coborâtă de pe pânzele lui Rafael- şi apoi te-ai dezbrăcat şi ţi-ai
luat o cămaşă de a mea, şi-apoi am pus masa şi tu te-ai aşezat greceşte în
pat… Între timp, Adina s-a mişcat iară, s-a întors într-o parte spre el şi el iar
a strigat-o, ,,Adinooo!”, a zgâlţiit-o uşor şi ea a deschis aceiaşi ochi mari şi
cam tulburi, bolnavi parcă de albeaţă, şi se uita la el galeşă, îi lipsea doar
vorba, ai fi zis că doar stă să vorbească şi nu poate, o reţine ceva…
,,Adinooo !”- o mai strigă el iară, de data asta cu un glas tandru- ,,sunt eu,
Ilie Georgescu !” Zadarnic, părea ea să spună, totul e zadarnic, un hău
enorm care o înghite încetul cu încetul, şi Dumnezeu, nepăsător, rămâne orb
la toată ruga asta. Îşi aruncă ochii pe fereastră în ronturile din faţa barăcilor
şi văzu nişte crizanteme mari roşii şi galbene, culese repede trei asemenea
flori şi i le aşeză înr-un pahar pe noptieră.
…şi eu am venit lângă tine,- începu el să continuie- şi te-am sărutat şi te-am
întrebat de ce-ai venit şi tu mi-ai răspuns că ai venit hotărâtă să rămâi cu
mine, am fost răutăcios, puteai să rămâi cu mine acolo poate aveam altă
soartă…Dar nu dispera, va trece şi războiul ăsta şi vor veni pentru noi clipe
frumoase şi vom recupera acest timp pierdut, ştiu, nu există suferinţă mai
mare decât amintirea fericirii trecute, în timp de nenorocire…cine spunea
aşa ceva ?, pare-mi-se că Dante, dar putem face din acea fericire trecută o
fericire a prezentului…Există momente în viţa omului, cruciale, de care
depinde existenţa lui ; un astfel de moment s-a ivit acum când războiul a
luat o întorsătură favorabilă nouă, când din părinţii noştri n-a mai rămas
decât umbra amintirii lor( o văd pe mama, săraca, venind la mine la şcoală
cu legăturica cu mâncare la spinare, cu ochii ei blânzi şi dulci ca ai
oricărei mame de pe pământul ăsta şi cum îmi desfăcea legătura şi-mi
întindea un şervet şi punea pe el toate bunătăţile din lume, păstrate de ea cu
atâta grijă, muncea pe rupte pe la toţi să mă ţină pe mine în şcoală, şi-a
vândut şi iile din ladă ca să plătească taxele, ea a fost de acord să ne luăm,
n-am ce-i reproşa, altele au fost cauzele, condiţiile sociale diferite din care
veneam, eu m-am hotărât după ce te-am pierdut pe tine s-o iau pe Dorina şi,
fără voia mea, s-a înfăptuit altă dramă…) Desigur că trebuie să mai
aşteptăm, eu voi merge mai departe, voi lupta până se va elibera ultimul
135