PRIVEGHIUL-roman

PAGE 134 400
fătul omorât pe jumătate, a avut şi o complicaţie cu plămânii dar i-a trecut,
acum trebuie căutată boala în altă parte, în psihicul ei, ceva s-a asociat la ea
cu paranoia că mi-a telefonat sora care o îngrija la Brâncovenesc că era tare
vorbăreaţă… Mai încercaţi, domnule locotenent major, vom reveni mai
târziu…
-O să mai încerc, dar cred că e zadarnic… Şi iar rămase singur şi-şi
aminti o scenă din grădina ei, când într-o seară sărise gardul, era pe
înmurgite, o lună bezmetică aşa cum apare câteodată vara, lumina toată
grădina, ei stăteau sub un nuc pe nişte fân, cosit proaspăt, o strângea în braţe
ca pe un copil şi se sărutau şi deodată ea rămăsese încremenită şi se uita la
el, fiinţă isterică, crezuse el atunci, mai auzise despre asemenea fete care
rămân în neştire după astfel de scene de dragoste, fizicul lor le cere altceva,
nu numai dragoste platonică…
Adina adormise, părea chiar că visează, somnul reface organismul, e un
semn că sănătatea ei va reveni, trebuie să-i spună doctorului să-i
administreze nişte şocuri, ceva, să-i deblocheze vreun centru nervos.
Soarele se ridicase sus, căldurile verii încă nu se ostoiseră, barăcile în
pădure erau plasate bine la umbra copacilor, peste pomi se aşternuse
liniştea, o linişte bolnavă ca şi oamenii care stăteau la umbra lor. E sigur că
ăla (adică Nicu Câmpineanu) a dat ortul popii în luptele de la Stalingrad sau
şi-a făcut paşaportul şi a lăsat-o pe această femeie nenorocită, orice criză de
fanatism se plăteşte, că auzise el de la colegii lui ce rol jucase Nicu
Câmpineanu pe front…dar ce s-a întâmplat cu ea ? ce demon o stăpâneşte ?
Era aşa de senină în scrisori şi plină de speranţe, vorbea mereu de sfârşitul
războiului… ,,Păcat că n-are gură că mi-ar povesti prin tot ce-a trecut…”
-Ce mai face ?- venise sora Elena întrebându-l uşor, aproape în şoaptă,
ca nu cumva s-o trezească.
- Doarme !- răspunse el la fel.
- Doctorul insistă să mai rămâneţi…până la urmă i-am povestit şi lui
istoria asta de dragoste dintre dumneavoastră şi doamna Adina şi a rămas
înmărmurit, asta e poveste de roman, zice… Poate numai o amintire de
dincolo de întâmplările prin care a trecut ea în ultimul timp o va readuce la
viaţă…asta e părerea lui…
- Mai rămân , dar tare mi-e teamă că mâine dimineaţă vom pleca… Dar
m-am gândit să-i las o scrisoare, poate cine ştie, se trezeşte şi o citeşte, n-o
las aici în văzul lumii, v-o dau dumneavoastră că ştiu c-o păstraţi cu
discreţie…Şi se aşternu pe scris, cuvintele cădeau netrebnice, dădeau năvală
ca şi sângele care i se urca la cap cu o viteză uimitoare şi apoi venea la
inimă, forţându-i un ritm aiurea care nu mai ţinea cont de legile biologice.
,,Iubita mea, începuse el scrisoarea, vrusese să-i zică Regina mea, rătăcită
134