PRIVEGHIUL-roman

PAGE 133 400
- Soro Elena, hai să-i lăsăm singuri, unii bolnavi sunt foarte
încăpăţânaţi, nu vor să comunice în prezenţa altor persoane ! Am avut un
caz, o femeie, pe care o zăpăcise suflul unei bommbe, n-o atinsese nimeni
cu nimic şi refuza să vorbească, sta aşa speriată şi se uita la mine şi n-aveam
ce-i face. Să mă interesez de familia ei, mi-am zis, şi am dat un telefon la
circa patru de poliţie şi ăia îmi spun că n-are pe nimeni, doar un copil mic
care a apucat pe la vecini, foarte bine, îi încurajez eu, aduceţi-l pe ăsta aici şi
i l-am pus bolnavei la cap, domnule, uite, parcă odată i-a luat Dumnezeu cu
mâna, ce faci, tu, Mieluşică, nu ştiu cum dracu i-a zis ea şi a sărit odată la el
şi până seara i-am dat drumul acasă, vezi, tu, organismul uman mai are şi
secrete pe care noi, medicii, nu le putem bănui şi diagnostica şi să ştii şi
dumneata că ceea ce nu poate face medicul, face natura, hazardul,
Dumnezeu…
Ilie Georgescu se aşezase la capul bolnavei pe acea noptieră, îi prinsese
o mână de-a ei într-a lui şi cu cealaltă îi mângâia uşor fruntea cu vârful
degetelor, femeia îi simţi mâna rece ca un curent de apă de munte care o
răcoreşte, se mişcă un pic şi intră iară în lungul ei calvar.
- Adino!- o strigă el încet, dar femeia părea că nu aude nimic, stătea cu
ochii închişi, simţindu-se, probabil, bine sub mângâierile lui uşoare, Adino,
repetă el, tot mai insistent, până când văzu că femeia mişcă un pic capul şi
deschise ochii, nişte ochi mari, sălbatici, de vită rănită, pe care-i plimbă
întrebător peste chipul lui Ilie şi care rămăseseră aşa ca într-un dulce extaz,
vedeau ceva, cunoşteau ceva, nici el nu mai ştia ce să creadă, Adinooo!- o
zgâlţâi el ceva mai puternic, sunt eu, Ilie Georgescu! Şi ochii ei se măriseră
mai mult, şi rămăseseră ficşi ca ai unui animal tăiat, căruia îi agăţi capul în
cui…
“Nu, părea ea să zică dând uşor din cap, nu eşti tu Ilie Georgescu, de ce
vreai să m-amăgeşti?”
-Îţi jur, Adino, că eu sunt, şi se aplecă uşor peste faţa ei şi o sărută pe
obraz, peste acel obraz palid, rece şi indiferent, eu sunt, Adino, am venit de
pe front, trec mai departe spre Valea Prahovei şi-am venit să te văd, nu team
uitat, fetiţa mea cea dragă, spune-mi o vorbă , două, să plec liniştit mai
departe…
“Nici-o grijă, parcă-i spunea ea, indiferentă, eu sunt surdă şi nu aud
nimic, poţi vorbi până mâine că vorbeşti la pereţi, vorbeşti în pustiu…”
Când veni doctorul cu sora Elena îl găsiră pe Ilie Georgescu dezamăgit:
-Simţurile, domnule doctor, parcă ar avea simţurile paralizate!
-Nu e vorba de simţuri, altceva e la ea, a avut un început de paranoia, i-
am găsit fişa de internare de la Brâncovenesc, după acea internare s-a
produs ceva cu ea, o violenţă puternică, pentrucă i-am găsit uterul zdrobit şi
133