PRIVEGHIUL-roman

PAGE 129 400
cunoscuse la sindrofiile lor, era un tip flecar şi pus pe benchetuială, ţinuse
câteva femei de care se despărţise şi acum era burlac.
De la comandamentul central amândoi auziseră de arestarea lui
Antonescu şi fugiseră în ţară, venind la Bucureşti. Găsiseră o motocicletă
nemţească abandonată prin Moldova, pe la Brehuleşti, dăduseră pe la
mătuşe-sa, Lili, şi asta, ca o viperă, pornită împotriva Adinei, le povestise
întâmplarea cu bombardamentele din Bucureşti. Pe atunci ea stătea în
aceeaşi vilă cu Adina, uşă în uşă. Când căzuseră primele bombe, baba asta,
fugise la Adina s-o ia să se bage în adăposturi; deschizând uşa, o vede pe
Adina îmbrăţişată cu soldatul, femeia îmbrăcată sumar într-o cămaşă de
noapte scurtă sub namila de soldat care zăcea în sânge. Toată această
întâmplare i-o povestise lui Nicu cu lux de amănunte pline de picanterie,
determinându-l s-o urască. ,,Nu mai am nimic scump în ţara asta, prinţe, mă
duc peste ea şi-o omor!”- îi spusese el lui Ghika. Apoi veniseră în Bucureşti
la Băneasa, unde prinţul Ghika făcea servici la excadrila regală, furaseră
avionul cu pricina, un bimotor uşor care putea să aterizeze oriunde, şi
hotărâseră să fugă în Italia sau Grecia, la rudele lor. Mai întâi se vorbiseră să
se retragă în munţi să opună rezistenţă sovieticilor cu alţi camarazi, nu mai
avuseseră timp însă, trupele sovietice îi luase prin surprindere şi ei fugiseră
hăituiţi din toate părţile.
Somnul Adinei la castel devenise tot mai agitat- să mai spună cineva că
organismul omului nu are nişte antene invizibile care simt dramele
sufletului- mai greoi, adesea se scula noaptea şi se privea în oglindă, corpul
ei de odinioară cu rotundele lui forme lua din ce în ce proporţii scheletice,
parcă ar fi fost bolnavă de rahitism, pântecele se deformase, şoldurile se
lăţiseră, faţa i se pistruiase şi i se învineţise, carnea pe ea se buhăise şi se
fleşcăise ca o cocă vărsată, uitată în albie. Cu câteva zile înainte avusese şiun
vis care o cam speriase : era cu Nicu pe o plajă, Coasta- de-Azur, sau
cam aşa ceva, faleza era plină de lume pestriţă, italieni, francezi, germani,
spanioli… Adina privea pe fereastră întinderea mării, avea geamul deschis
şi bătea peste obrajii ei îmbujoraţi briza caldă a mării, de departe se auzea
oftatul unei muzici divine, cineva jos, sub fereastra ei îi recita versuri din
nefericitul Baudelaire, i le şoptea rar şi ea i le sorbea din gură , erau versuri
din « Le mort des amants » :
Un soir fait de rose et de bleu mystique…
Nicu era pe plajă cu băiatul de mână, căci aveu şi un băiat, născuse şi
făcuse un băiat cârlionţat şi frumos, copilul se juca cu picioruşele în nisip.
Deodată, aşa din senin, apar trei câte trei, blestematele alea de avioane, în
razele argintii ale soarelui, aluminiul lor lucea ca nişte oglinzi plutitoare pe
bolta albastră a cerului. Ea a început să strige : ,,Nicule, Nicule !”, dar Nicu
129