PRIVEGHIUL-roman

PAGE 124 400
un sens palavrele voastre despre iubire ? » ,,Chiar aşa este, au vreun sens
declaraţiile de dragoste pe care i le făceam eu Adinei ?, gândea Ilie. Ce
pacoste mai e şi iubirea asta pe capul oamenilor ?” « Dar… tu ce-ai
realizat ? », căzu întrebarea Mariei peste gândurile lui. ,, Eu n-am realizat
nimic, dar în forul sufletului meu am un colţişor curat pe care vreau să nu-l
murdăresc cu nimic până la moarte!” « Vorbeşti ca o fecioară neprihănită !,
lasă-l, nu-l mai legăna, lasă-l să doarmă, nu vezi că a închis ochii, făcu ea
referire la cel mic pe care Ilie îl ţinea în braţe, şi tu Vali, îl mustră ea pe cel
mare care se sbenguia lângă ei, stai la locul tău că te cârpesc de nu te
vezi ! » « Şi gazda mea ce mai face ? »- o întrebă Ilie curios să afle veşti noi
de acolo din sat. « Ce să facă, s-au dus după Oleana lor, le-a rămas casa
pustie. Dacă te înfiau poate acum erai acolo. » « Şi satul ? » « Acelaşi ! »
“Doamnă dragă, i se adresă şeful de gară Mariei, vine un mărfar, dacă vreţi,
puteţi pleca cu el!” ,,Da, da, porni ea hotărâtă, Valiii, vino, mamă , aici că
plecăm!” şi imediat sosi şi mărfarul, se sui cu copiii într-un vagon, Ilie o
sărută şi trenul se puse în mişcare. Bărbatul rămase singur în gara pustie cu
ochii după trenul care se depărta. Se trezi cu nostalgia acelor ani dând buzna
peste el, imaginea Mariei proaspătă îi aminti de anul de apostolat petrecut la
Şomcuţa. În acel timp el nu avea ochi pentru ea, era îndrăgostit de Adina.
Poate că făcea bine să se fi lipit de această femeie, rămânea pe-acolo şi-ar fi
fost şi el în rândul lumii.
Îşi aminti că venise timpul mesei şi o luă spre popotă cu gândurile
rătăcite, nu apucase să mănânce bine că plutonul lui primi ordine să se mute
pe Valea Prahovei unde nemţii opuneau o rezistenţă îndârjită. Se îmbarcară
într-un mărfar şi plecară cu noaptea-n cap spre Bucureşti. Aproape de
Chitila trenul se împotmoli din cauza liniei fierate care era zobită de
bombardamentele recente şi plutonul lui Ilie Georgescu fu nevoit să coboare
până la terminarea lucrării. Soldaţii fuseră cartiruiţi în nişte barăci
dezafectate proaspăt de nemţi şi Ilie Georgescu îşi aminti de prietenul lui,
Gafencu, care stătea prin împrejurimi. O luă pe lângă rambliul căii fierate şi
merse până unde crezu el că trebuie să fie casa lui Gafencu, după adresa pe
care i-o dăduse. Avea destul timp să vorbească cu el şi chiar se gândea să
doarmă la el cele câteva nopţi pe care le vor petrece sub cerul liber sau în
acele barăci. ,,Aici stă domnul Gafencu?”- întrebă el pe un vecin, un
grădinar care umbla cu un furtun în mână şi uda câteva răzoare de ceapă.
Grădinarul îşi ridică privirile prin nişte ochelari rupţi, legaţi cu aţă de urechi,
privi spre el lung şi apoi începu şi el la rândul lui să strige spre casa vecină :
« Leanooo, tu n-auzi, Leanooo ! » « Ce e nea Costică?”- se ridică de pe
prispă o fetişcană în doliu. « Te strigă cineva… »- mai zise grădinarul după
care se apucă de treaba lui. « Pe cine căutaţi dumneavoastră?”-puse ea
124