PRIVEGHIUL-roman

PAGE 123 400
rămăsese din el decât o mânecă de flanel şi un bocanc. ,,Ei, poftim soartă,
gândea Ilie cu imaginea vie a soldatului sub pleoape , aşa vine moartea !”
Şi acum după astfel de gânduri, plimbându-se pe peronul gării aproape
pustii, îşi pusese acea întrebare : ,,Cât timp trecuse de când plecase el în
război ?” Şi răspunsul îi veni din altă parte, dintr-o întâmplare banală care-l
transpuse cu ani în urmă acolo în satul acela unde-şi începuse el cariera de
învăţător. Mai întâi se întâlni pe peron cu un copil în care el recunoştea nişte
ochi de nălucă, ochi pe care-i mai văzuse undeva. Prinse copilul de mână şil
întrebă ce este cu el ; băieţelul, plângând, îi explică frumos că se rătăcise
de mămica lui, fusese să bea apă şi o luase razna. Trenul trecuse, dar
mămica n-avea cum să plece fără copil, probabil că şi ea îl căuta prin cine
ştie ce coclauri. La mişcare o femeie tânără care plângea, când îşi văzu
copilul de mână cu un ofiţer, sări atât de bucuroasă să-l ia încât îl izbi
puternic în piept pe Ilie, gata să-i cadă în braţe. Ofiţerul o privi şi exclamă
cu o bucurie venită de aiurea : « Tu aici, Mario ? » « Dar cine eşti
dumneata ? »- întrebă femeia nedumirită. « Ia adu-ţi ,tu, aminte de şcoala
de la Şomcuţa… » « Vaiii, Ilie, tu eşti ? »- sări femeia bucuroasă că l-a
descoperit-domnule Georgescu,- o schimbă ea aducându-şi aminte de idila
lor de dragoste nereuşită- ce faceţi aici ? »
Ieşiră amândoi din sala impegatului de mişcare şi se duseră pe peron,
Ilie Georgescu îi luase copilul mic în braţe şi ea cu rătăcitul de mână se
aşezară pe o bancă sub umbra unor mari castani ale căror frunze foşneau
uşor sub adierea unui vânt care prevestea furtună. « Şi unde mergi ?- o
întrebă Ilie, căutând să descopere în ochii ei rătăciţi aceiaşi ochi pe care-i
ştia de odinioară. ,,Acasă!”- răspunese ea străină de întrebare. ,,Unde
acasă?”- se minună Ilie. « Cum unde acasă, aici în Moldova, tu nu ştii că eu
sunt moldoveancă ? » « Şi copiii ? » « Sunt ai mei ! » ,,Eşti măritată peaici?”
« Nuuu ! » « Atunci ce-i cu tine ? Spune-mi, nu mă mai fierbe
atâta ! » « Ce rost mai are acum după atâta amar de timp ? » Cât trecuse de
atunci ? trei, patru ani… « Ce rost mai are să-ţi spun ţie care m-ai părăsit ca
un laşi pentru Adina ta… » « Bine, dragă, dar eu ţi-am spus ţie atunci… »
« Între ceea ce-mi spuneai şi dragostea ta pe care eu o bănuiam c-o ai pentru
mine… » « Mario, hai să nu mai răscolim cenuşa… » « De ce, ţi-e frică de
scânteile care sar şi-ţi ard sufletul ? » « Nu-mi mai e frică de nimic, sufletul
meu e deja scrum ! Şi… cu cine te-ai măritat ? » « Cum cu cine, cu
băiatul gazdei ! » Între timp femeia îşi desfăcu sânii şi-i dădu copilului să
sugă, făptura aceea mică se ascunsese între cei doi sâni ai mamei şi-i trăgea
cu poftă ca un purceluş. « Cu popa ? »- rămăsese întrebarea lui Ilie
spânzurată undeva. « Dar cu cine ? » « Îhîî, deci eşti preuteasă ? Dar
spuneai că nu-l iubeşti deloc! » « Deştepţi mai sunteţi, voi, bărbaţii, au vre-
123