PRIVEGHIUL-roman

PAGE 121 400
În două săptămâni cât a stat Adina aici toţi bolnavii îi cunoşteau
povestea ei, dar prea puţini îi mai dau crezare, e-hei, văzuseră şi trecuseră ei
prin alte clipe mai cumplite, întâmplarea ei fusese o bagatelă pe lângă ce
păţiseră ei ! Apoi a luat-o o ambulanţă şi a dus-o la Spitalul militar şi aici
povestea ei a făcut ocol pe la toţi bolnavii, de fapt o primise medicul şef al
spitalului după un telefon şi, la insistenţele lui, i se rezervase o cameră cu
două paturi. Vizavi de ea era o doamnă care trebuia să facă un avort şi tot o
amânau medicii, timp în care, Adina avusese răgazul să i se spovedească şi
ei. După ce femeia a fost dusă în sala de operaţie, Adina a rămas singură şi
medicii i-au spus franc că rana de la picior e vindecată şi că-i trebuie linişte
să se lecuiască de depresia ei, după care trebuie să plece undeva departe de
Bucureşti. ,,La castel !- se gândise Adina în sinea ei- acolo îmi voi găsi
liniştea de care am nevoie !”
După câtva timp venise s-o ia o maşină mică, şoferul chemase pe sora
medicală de serviciu şi-i dăduse hainele, dar nu haine de-ale ei, Lina îi
trimisese nişte haine ţărăneşti de la ea din ladă. « La castel e încuiat,
doamnă ! »- îi explicase şoferul. « Păi, mama ? »- întrebase Adina. ,,Tocmai
asta este, doamnă, părinţii dumneavoastră nu mai sunt, cum să vă spun eu
dumneavoastră, plecaseră cu trenul aici la Bucureşti şi vedeţi şi
dumneavoastră cum sunt timpurile că i-a prins bombardamentul pe la Titu,
acolo în gară, şi trenul a oprit pe câmp şi mecanicul i-a rugat pe oameni să
se bage prin porumburi, dar ei n-au ascultat şi ăia din avioane i-au luat la
mitralierat, a fost măcel mare, doamnă…”
Adina încremenise, primul gând al ei fugi spre anii copilăriei, doar o
crescuseră, o duseseră la şcoli, îi dăduseră o educaţie aleasă şi acum , gata,
să nu-i mai vadă aşa deodată. “Dar nu-mi vine să cred…”- murmurase ea.
“Din păcate aşa e doamnă, a rămas satul şi fără popă, că n-a mai venit
nimeni…” “Și eu acum?…”- pusese Adina o întrebare aşa în vânt- unde
merg eu acum?” ,,La ţară!”- îi răspunsese şoferul, care pornise motorul şi nu
mai putu să continuie dialogul din cauza zgomotului. ,,Să dai şi pe la
Viilor!”- îl rugă Adina, dorea să vadă ce-a mai rămas din vila lor. ,,Nu mai
dăm, doamnă, că partea aceea de oraş nici nu mai există, clădirile sunt
dărâmate, n-au mai rămas decât ziduri părăsite ca în poveste! ”
121