PRIVEGHIUL-roman

PAGE 112 400
24
n toată nenorocirea retragerii, un singur om părea, dar nu părea,
Î
chiar era fericit. De acolo din faţa bisericii o ţinuse într-una cu
veselia. « Boala ăstuia e vecină cu nebunia… »-îşi dădeau cu
părerea camarazii lui, doi olteni cu care o apucase razna peste
câmpuri- mai întâi i-a murit nevasta, apoi maică-sa, se duce acasă şi găseşte
două tăbliţe în poartă cu două dolii şi el o ţine tot într-o veselie. « Aşa se
întâmplă pe-asemenea timpuri- începu să povestească unul dintre olteniunul
din subalternii mei ( fusese căpitan la treizeci şi doi infanterie) după un
bombardament al dracului, a început să fugă peste câmp şi să strige cât îl
ţinea gura : ,,Băăă, eu sunt Isus Hristos, sunt Mântuitorul, băăă ”; ,,Du-te,
dracului, bă,- îi dau eu două palme- îl dau la linie aşa cum ai băga o poartă
cu o lovitură -două în ţâţânele ei- şi îşi revine omul şi mâ întrebă : ,,Ce
zisăşi, dom’ căpitan că strigam ?”, ,,Strigai pe dracu, aia strigai, luasei
câmpii, ieşisei din balamale !”. Şi el, săracul, a tăcut şi a pus capul în jos, pe
urmă mi-a spus mie că văzuse pe Petrache de la Maglavid, coborâse din
avion şi le-a ţinut o predică pe câmpul de luptă şi el de atunci crezuse, îi
intrase aşa în cap că e Isus Hristos şi a spus-o tocmai când îl băgase în draci
bombardamentul ăla”.
Ilie Georgescu primise veste de acasă spre seară, se lăsase noaptea,
lună, stele, câmp cât vezi cu ochii, se retrăsese în nişte mărăciniş şi citea
scrisoarile, una era de la Avram angrosistul şi alta era de la Adina. Pe
amândouă i le adusese Ionel al lui Stancu Juncu, mai întâi îl căutase pe
Gafencu şi i le dăduse lui. Angrosistul Avram îi scria ca după lumea cealaltă
că mama lui a murit de plămâni, la două săptămâni a murit şi Dorina în
spital la Costeşti de o bubă la şold. De atunci Ilie începuse s-o ia razna, când
plângea, când cânta sau fluiera şi se citea pe faţa lui o veselie care nu era dea
bună. Noaptea chiar se visă la moartea lor, le îngropase şi el venise acasă,
trăsese în cimitirul din marginea satului şi îngenunchiase la mormintele lor
şi plângea cât putea, jelind-o pe maică-sa. La un moment dat apăruse şi
angrosistul Avram cu un cuţit în mână, ameninţându-l că numai el îi
omorâse mândreţea de fată. Scena aceasta se petrecuse în faţa Adinei care
sărise la Avram şi-i luase cuţitul din mână şi-l aruncase în drum. « Ce-ar fi
să nu fie adevărat, să mă mintă Avram ? »- se întreba el adesea şi-i întreba
şi pe camarazii lui. Lângă scrisoarea lui Avram era şi cea de la Adina pe
care o săruta de câte ori venea vorba de ea, o despăturea, o citea şi începea
să râdă prosteşte şi s-o sărute.
112