PRIVEGHIUL-roman

PAGE 100 400
mult, de când fusese mic pe ea pusese ochii, ea îl îngrijise, ea se rugase de
Tache, învăţătorul, să-l dea mai departe la şcoală, ea venea cu desaga plină
cu mâncare la Normală şi tot ea se împrumuta de bani pe la unul şi pe la
altul să-i plătească taxele. Dorina era o intrusă în viaţa lui, nu dorise
niciodată să aibă de-aface cu ea, îl strivise Avram ca pe un păduche cu
averea lui, fără să ţină cont dacă are ceva sufleteşte pentru ea sau nu. Nu din
această cauză îşi luase el lumea în cap ? La toate astea contribuise şi Adina
care îl părăsise brusc şi se aruncase în braţele lui Nicu Câmpineanu. Zâmbi
la figura lui din oglindă ; devenise parcă un personaj de literatură ieftină,
care ar putea să fie luat ca exemplu atunci când vorbeşti de învinşii vieţii.
De mic fusese un supus, el era cel oropsit, toţi copiii pe el îl alergau şi-l
băteau, ,,Ilie, du-te şi ne dă vacile din porumb !”, ,,Ilie du-te şi ia porumb de
copt !”, ,,Ilie du-te în sat să ne aduci foc să coacem dovleac !”, apoi la
Normală toate plantoanele cu el se începeau…
Un soldat de lângă el care cânta un cântec la acordeon opri cântecul şi
îl întrebă :
-De ce sunteţi trist, dom’lent ? Aţi fost cumva-n permisie ?
-Nu, domnule, eu sunt concentrat nou !
-Aaaa, acu faceţi botezul focului…Eu vin din permisie, m-a rugat
generalul Diamandescu să-i duc nişte pachete acasă şi m-a lăsat şi pe mine o
săptămână pe la ai mei. Am patru copii, dom’ lent, şi-aşa mi-i drag de ei !
Nu-i văzusem de doi ani! Am şi pe tata bolnav, săracu…Dacă, Doamne
fereşte, mor eu, cine o să mai aibă grijă de ei ?
-Cum să mori, omule !?- îl încurajă Ilie.
- Dom’ lent, în război mor oamenii din te miri ce, azi eşti, mâine nu
mai ieşti ! Am văzut atât de multe încât nu mă mai miră nimic.
Ilie tăcu, nu vru să mai asculte la poveştile soldatului, era sătul de astfel
de istorioare despre război. Trenul gonea nebun pe câmpia albă, oprea rar de
tot, schimba locomotiva sau vagoanele în câte-o gară şi iar îşi vedea de
drumul lui. Ostaşii parcă dormiau un somn infinit, câte unul, când se trezea,
scârma în raniţă, îşi desfăcea cutia de conserve şi mânca în grabă ceva, apoi
iar punea capul jos şi începea să sforăie. Aşa au dus-o două săptămâni
încheiate până când, într-o joie de dimineaţă, au debarcat într-o mică
localitate de lângă Odesa. Ilie şi-a luat în primire plutonul format din cinci
grupe, patru de tunari şi unul de transmisiuni, băieţii erau toţi tineri în afară
de un caporal care să fi avut la treizeci şi cinci de ani, de prin părţile
Doljului. Acum însă era bucureştean, căsătorit, cu doi copii, lucra la Malaxa
ca mecanic de întreţinere. Ăsta se tot plângea că-l dor rinichii, răcise când
trecuse prin apă în toiul iernii şi acum povestea păţania lui celorlalţi soldaţi,
toţi noi, şi dornici să afle cât mai multe despre front. De altfel era foarte
100