NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

Mi-a venit în minte Peter-Bacsi care bolborosea printre balele lui
scârboase: “ Nu credinţa aproapelui trebuie să te preocupe, pui de călugăr ce
eşti, credinţa nu e în icoane sau între zidurile acestei mânăstiri care aduc
romatismuri, credinţa trebuie să fie în noi, în viaţa noastră, în viitorul nostru!”
Şi Peter-Bacsi apoi tăcea, se scula de pe scaunul lui, se deşira ca o fantomă,
lungindu-se ca la vreo doi metri şi ceva, trăgându-şi după el un picior bont de
lemn şi se apuca să stingă lumânările din biserică şi să măture, piciorul lui de
lemn în acea tăcere înspăimântătoare făcea un zgomot asurzitor, căzând
ritmic peste acea linişte şi ecourile lui mă înfiorau, dându-mi coşmaruri la
rugăciunile de seară; adormeam în fiecare noapte cu imaginea lui în gând,
populându-mi visele copilăriei mele şi aşa destul de zdruncinate.
Şi dimineaţa o lua iar de la cap, ieşea din pronaos fonfăind covrigi sau
pâine de cuminecătură: “Asta este, pui de călugăr ce eşti, zicea el printre cei
doi dinţi negri pe care -i mai avea în faţă pe maxilarul de jos, să nu-ţi pierzi
credinţa în viaţă, în viaţa asta, nu în viaţa de după moarte; eu când am venit
de pe front cu piciorul ăsta bontu al meu- şi dădea cu laba mâinii stângi peste
el- şi n-am mai găsit pe nimeni acasă, mi-a venit să mă duc în pădure şi să mă
spânzur…Mi-a ieşit însă o lumină în cale trimisă de Dumnezeu care mi-a zis:
ce faci, omule, trezeşte-te că viţa e un dar al meu; eu ţi-am dat-o, eu ţi-o voi
lua!… şi-am venit aici la sfânta mânăstire…”
Şi-i curgeau balele şi se agita şi începea să tremure printre sfinţii ăia
reci de gips sau de marmoră şi se-aşeza jos pe covor la poalele sfântului
Anton şi începea să numere pengăii sau filerii cu ochii lui de bufniţă înfipţi în
grămada de bani şi-apoi îmi făcea cu degetul un semn care voia să zică să mă
apropii de el să-mi dea şi mie trei- patru pengăi să-mi cumpăr şi eu de-ale
gurii…Dar credeţi că eu făceam ce-mi zicea el? Aşteptam seara cu sufletul la
gură să sar gardurile mânăstirii să mă duc cu Piri la film sau la restaurant…şi
el, zburlit şi nepieptănat, cu părul vâlvoi, se dădea cu gura la urechea mea şimi
şoptea: “Bă, pui de călugăr ce eşti, banii sunt sfinţiţi şi e păcat să-i cheltui
cu curvele, să ştii că dacă mai aud aşa ceva, te spun lui Pater-Vardian şi ăla te
spânzură de limbă în clopotniţă sau în altar…”
Acum în aceste nopţi de primăvară, când brazii îmi foşnesc la fereastră
şi veveriţele se dau huţa pe crenguţele lor, departe de zbuciumul vieţii
cotidiene, stau şi mă gândesc cum a ajuns Piri aici la mânăstire după atâta
amar de timp; aceiaşi ochi de aproape acum treizeci şi cinci de ani care mă
urmăreau prin toată mânăstirea cum m-au urmărit şi acum când povestea
istoricul mânăstirii Polovraci; parcă o văd după grupul de turişti cu ochii în
lacrimi venind la mine şi întrebându-mă: “Dumneavoastră sunteţi călugărul
Mihaly?” Doamneee, uitasem trecutul meu şi era gata să-i spun că nu sunt eu.
Sunt un cetăţean din Târgu-Mureş venit la odihnă la Govora şi cu acestă
ocazie am făcut o excursie prin mânăstirile de pe Valea Oltului. “Iertaţi-măzice
ea- v-am confundat cu cineva cunoscut!” “Cu cine?- am întrebat-o eu,
9