NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

“Mergem pe jos, sparse Silvia tăcerea, îmi face mai bine… şi nu ştiu
de ce- continuă ea mai târziu, mergând agale- persoana dumitale îmi inspiră
mai multă încredere în viaţă… Aceste destăinuiri mă fac să retrăiesc trecutul
mai uşor, n-am nici eu pe nimeni cui să mă destăinuiesc, dumneata
ascultându-mă, îmi dai certitudinea că o parte din el n-a murit, a rămas pentru
a mă asculta; de fapt aş dori să repar acea greşală pe care am făcut-o cu el:
niciodată nu i-am destăinuit lui sincer toate gândurile mele şi el a crezut
altceva… Eram într-o seară pe Corso cu el şi-mi recita o poezie de-a lui,
Silvia, zice, tu nu mă asculţi, pentru tine am făcut-o, era vorba acolo de o
paralelă între mare şi viaţă, tocmai venisem de la Eforie Nord şi-i rămăsese în
cap marea, valurile ei, zbuciumul ei. Cum nu te ascult?- îl întreb eu- dacă
vreai ţi-o spun pe dinafară, şi am început să i-o recit, îmi plăcuse şi mie şi,
după ce am terminat-o de spus ca o şcolăriţă, s-a repezit la mine ca un nebun
şi m-a sărutat. Stai, dragă, că ne vede lumea, i-am zis eu, era atâta lume!- la
vârsta noastră nu ne mai şade bine să ne manifestăm ca nişte adolescenţi…”
“ Da, doamnă Silvia, aşa este, îl cunosc şi eu destul de bine, mi-a
vorbit mult şi frumos de dumneavoastră, câteodată îmi venea să vă opresc şi
să vă rog să-l iertaţi şi să vă împăcaţi!”
Cât timp am mers aşa cu Silvia, nu ştiu, să fi fost o oră, două, poate
chiar trei, pentru că eram absenţi, Silvia cu durerea şi singurătatea ei, eu cu
singurătatea mea (Marika niciodată n-a aceptat o plimbare pe Corso). Am
ajuns într-un târziu în faţa acelei case îndoliate, tăcând; pe măsură ce ne
apropiam, Silvia plângea mai tare, suspina, şi-şi ştergea permanent ochii cu
batista. La poartă ne-a întâmpinat o bătrânică, căreia ea îi zicea “mămico”,
ştiu însă că ea nu mai avea nici mamă, nici tată, muriseră într-un
bombardament în Bucureşti; taică-său fusese mecanic de locomotivă şi
maică-sa casnică. După acea întâmplare ea s-a mutat la nişte vecini care au
crescut-o şi au dus-o la şcoală şi la facultate, probabil, mi-am dat eu cu
părerea, această vecină să fie “mămica” care o crescuse… “Hai, zice acea
bătrână, că ţi-am făcut bagajele şi am telefonat la gară să ne trimită un
taximetrist!”
Aşadar Silvia pleacă din acest oraş şi bine face, mă gândeam eu,
plecând din mijlocul amintirilor într-un loc nou, necunoscut, ne simţim şi noi
altfel, amintirile tac pentru moment, nu mai vorbesc, ne creăm o altă
ambianţă, renaştem, ne consolidăm sufleteşte…
“Domnule Mihaly, îmi pare rău, zice Silvia cu ochii în lacrimi, eu miam
cerut transferul, plec din acest oraş unde-am gustat şi fericirea şi
nefericirea, la ce-aş mai sta?…Până acum stăteam că era el, acum nu mai are
nici-un rost…Te rog pe dumneata ceva, continuă ea, îţi las bani să pui pe
fiecare săptămână câteva flori, de preferinţă garoafe, pe mormântul lui, să i le
pui din partea mea, eu n-am să mai dau pe aici mult timp…”
78