NGERUL CARE A CĂZUT DIN PARADIS-roman (1)

al şaisprezecelea, deschiderea lui către viaţă nu se făcea decât la un pahar de
vin…când era lucid îşi ascundea trăirile…el persifla întotdeauna viaţa, o lua
în derâdere… ştiu că a trecut prin multe dar a rămas întotdeauna om, în orice
împrejurare. Eram după prima stabilizare, n-aveam nici-un ban şi n-aveam cu
ce să ne cumpărăm ţigări, tatăl lui venea cu mălai la noi la gazdă şi ni-l lăsa
să facem mămăligă. La un moment dat mă întreabă: tu poţi să rabzi două zile
de foame? Da, pot! şi a dispărut cu mălaiul şi l-a vândut unui frizer. Mălaiul
era stricat, îmi spunea el, l-am dat pe ţigări… Ca elev era excepţional, uimea
profesorii cu răspunsurile lui, când a fost acum în Germania mi-a spus că a
plâns o oră la mormântul lui Gheothe, îi plăcea poezia, îi plăcea viaţa, iubea
oamenii, îşi iubea muncitorii din subordine… Rog pe iubita lui soţie să-i ierte
petele întunecate şi să-l iubească şi dincolo de mormânt. Trebuie să ştiţi că el
acolo a luat o parte din noi, din fericirea noastră, din lumina zilei, din razele
astrului ceresc, din frumuseţea naturii şi a vieţii noastre… Se cuvine să-i
purtăm o amintire frumoasă! Adio, dragă prietene!. şi zicând “dragă prietene”
s-a înclinat în faţa catafalcului, sărutându-şi prietenul pe frunte. Toată lumea,
impresionată, a început să plângă…
De la Biserică la cimitir a fost purtat pe braţe, o bucată de drum l-am
dus şi eu, convins fiind că aşa mă voi răsplăti de tot ce făcuse pentru mine.
Soarele se lăsase spre apus puţin obosit, la acea atmosferă s-a adăugat
şi atmosfera bacoviană a mormintelor şi mirosul de ceară şi tămâie, numai
primăvara aceea năvalnică răzbătea printre morminte prin iarba verde şi prin
florile care răsăriseră cu miile cu culorile lor pestriţe peste tot pământul.
Momentul cel mai dramatic a fost al despărţirii definitive când i-a bătut
capacul pe cosciug şi când Silvia, îngenunchiată la marginea gropii căscate, a
aruncat pământul umed cu mâna ei peste scândura care a sunat straniu, a gol
imens şi a pustiu, răgnind ca o tigroaică: “Unde te duci, iubitul meu?”
După această scenă, mai rămăsesem acolo doar noi trei, eu, Silvia şi cu
domnul doctor Ionescu, toţi cu tăcerile noastre, cu gândurile noastre; nu
reuşeam să ne dezlipim de aceste locuri, să plecăm acasă şi să-l lăsăm acolo
în pământul acela rece…Privii la Silvia, căpătase un luciu rafaelic, îi stătea
extraordinar de frumos aşa, vrusei chiar să-i spun, dar m-am gândit că nu era
cel mai nimerit moment; ca să-şi înfrâneze stările acelea, luase câteva pilule
de luminal care o transpuseseră într-o altă lume, îi domolise mişcările şi
starea ei, o făcuse mai senină şi mai rece. Rămăsese în genunchi şi părea că
vorbeşte cu cine ştie ce spirite, cu faţa în jos peste pământul acela negru,
proaspăt; din când în când îşi ridica capul, ai fi zis că nu mai are aer şi umblă
după el cu gura şi cu nasul şi iar îl lăsa în jos, începând acel dialog tainic cu
spiritele…
M-am apropiat de ea şi am luat-o de braţ: “Doamna Silvia, e zadarniczic
eu- acum e zadarnic să-l mai plângem, şi eu ca şi dumneavoastră am
rămas cu o imensă durere în suflete, dar ce putem face? Hai, să mergem
76